Frăţia Creatorilor

Vă rugăm să vă logaţi sau să vă înregistraţi.

Conectare cu nume utilizator, parolă şi durata sesiunii
Căutare avansată  

Stiri:

------------
Dacă aveți cunoștință de evenimente care pot fi promovate în această secțiune, le puteți anunța prin email pe adresa forum@drumulinvingatorilor.ro.
Acţiuni de anvergură / Acțiuni economice / Un milion de hectare de livezi și vii cu struguri de masă , în 10 ani
Apeluri foarte importante! / Manifest pentru reformarea statului român - Varianta actualizată a "Programului pentru prevenirea genocidului din România"

Sunt   de anunţuri în secţiunea de reclame gratuite:
Pentru accesul rapid, selectaţi anunţul care vă interesează, din lista de mai jos:
 
Pagini: 1 [2] 3 4 ... 32

Autor Subiect: Mari gânditori și personalități  (Citit 87805 ori)

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #15 : Martie 24, 2012, 16:50:56 »
PHILON DIN ALEXANDRIA
(20 î.e.n. - ?)


Philon din Alexandria a fost o apariție stranie în gândirea clasică


Cunoscut și sub numele de Philo Judaeus sau Philo Alexandrinus, Philon din Alexandria este considerat a fi fost o apariție stranie în cadrul gândirii clasice. Născut și educat în spiritul evreu, el este în principal amintit pentru comentariile asupra Sfintei Scripturi. Familia sa de sacerdoți era una dintre cele mai influente în numeroasa colonie evreiască din Alexandria. Fratele său, Alexandru Lysimachus, a fost intendentul celei de-a doua fiice a lui Antoniu și și-a căsătorit unul dintre băieți cu fiica lui Herod Agrippa, pe care îl îndatorase financiar. Philo a fost educat în spiritul evreiese, urmând tradiția și studiind legile specifice, însă de-asemenea a urmat planul de studiu grecesc (cuprinzând gramatica, geometria, retorica și dialectica) pe care îl considera o pregătire pentru filosofie. Din lucrările sale aflăm că teoriile stoice răspândite la acea vreme îi erau familiare. Gândirea sa era puternic influențată de Platon, precum și de stoici, iar cunoștințele sale amănunțite asupra filosofiei și culturii greco-romane îi serveau în apărarea iudaismului. Deși preocupat îndeosebi cu interpretarea cărții lui Moise, viziunea lui Philon nu a fost deloc agreată de contemporanii săi evrei și se pare că lucrările sale au fost în mare măsură păstrate pentru posteritate de către primii gânditori creștini.
         
Cu toate acestea, interpretarea dată de Philon Vechiului Testament, în special Cărții lui Moise, are puternice accente platoniene, fiind vădită influența exercitată asupra sa de către una din primele scrieri ale filosofului grec, și anume Timeu. Pentru Philon, omul este creat de Dumnezeu, mai întâi ca formă în mintea sa - ori Logos - iar apoi ca ființă corporală inzestrată cu un suflet imaterial. Astfel creat, omul „se situează la hotarul dintre divin și nondivin”, mintea (intelectul) aparținând divinului, iar corpul fizic, lumii. Urmând concepția platoniciană a unui suflet tripartit, Philon consideră că două dintre părțile sale, anume cea rațională și cea irațională, sunt îngemănate de către spirit.
         
Însă asemănările cu gândirea filosofică greacă nu se sfârșesc în acest punct. Combinând ideile întâlnite în Republica lui Platon cu anumite concepții întâlnite la Aristotel, Philon afirmă că telos-ul sau scopul, rațiunea de a fi a omului, este acela de a deveni asemenea divinității, de a încerca să atingă divinul prin contemplare, întorcându-se astfel, pe cât posibil, la originea sa divină. În plus, după cum afirmam, filosoful alexandrin este influențat și de stoici, fiind înclinat către folosirea alegoriilor în încercarea de a oferi o exegeză a Sfintei Scripturi. Căci aceasta nu trebuie citită ad litteram, textele sale conținând mai degrabă adevăruri ascunse ce așteaptă a fi revelate de cei ce au voința și răbdarea necesare.
         
Având în vedere aceste aspecte, nu ne rămâne decât să ne întrebăm dacă, și în ce măsură Philon a dat dovadă de originalitate în gândirea sa. Includerea sa în cartea de față nu a fost făcută cu scopul prezentării unui curent atipic în filosofie - Philon fiind un evreu ortodox cu înclinații către intelectualismul grec - ci fiindcă recunoaștem în întreprinderile sale mai mult decât o simplă sintetizare a înțelepciunii iudaice și elene. Proiectul său vizează apărarea iudaismului. Arătând că ideile valoroase ale gândirii elene sunt tot atât de prezente în iudaism, Philon oferă o justificare a înțelepciunii culturii sale. În mod surprinzător, el a fost apreciat și a exercitat o mare influență asupra multora dintre primii gânditori creștini, printre care îl menționăm pe Origene (care a trăit în secolul II e.n.). Însă, așa cum mulți comentatori au subliniat, gândirea greacă a exercitat o influență atât de puternică asupra lui Philon, încât el pare să nu realizeze că propriile sale temelii religioase sunt în pericol de a fi zdruncinate. Nimeni nu poate pretinde că gândirea sa a fost în întregime acaparată de cultura elenă, însă cu siguranță ea a fost periclitată de aceasta.


100 mari gânditori ai lumii – Philip Stokes, Editura Lider  Cartea pentru toți.
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #16 : Martie 25, 2012, 20:37:39 »
Lucius Annaeus SENECA
(4 î.e.n. – 65 e.n.)


În centrul filosofiei sale se afla credința într-o viață simplă,
dedicată rațiunii și virtuții


Fiu al lui Seneca cel Bătrân, Lucius s-a născut în Cordoba, Spania. De la o vârstă fragedă a primit educația în filosofie la Roma, unde de altfel se va juca de-a moartea în mâinile celor trei împărati ce au condus cetatea în acea perioadă. A fost pe punctul de a fi condamnat la moarte de Caligula, exilat de Claudius, iar în cele din urmă, după ce fusese pe nedrept acuzat de complot împotriva împăratului Nero, Seneca și-a curmat viața în anul 65 e.n. El a avut însă o carieră de succes ca avocat și a strâns o impresionantă avere personală. A elaborat multe lucrări care, în linii mari, pot fi împărțite în trei categorii principale: anume, eseurile sale asupra gândirii stoice, Epistolele moralizatoare și piesele de teatru adesea înfățișând violență grafică.
         
Seneca a fost un gânditor stoic, dar care a manifestat o oarecare înclinație către pragmatic. Spre deosebire de alți stoici care aspirau la țeluri mărețe, dintre care puține puteau fi atinse, Seneca și-a echilibrat filosofia printr-o abordare practică. Asemenea celorlalți reprezentanți ai acestui curent, în centrul filosofiei sale se afla credința într-o viață simplă, dedicată rațiunii și virtuții. Totuși, din lucrările păstrate până astăzi, în speță Epistolele, și într-o anumită măsură eseurile sale, răzbate același ton al unui sfat stăruitor mai degrabă decât al unei expuneri tehnice. El nu alege o abordare imparțială, caracteristică înțelepciunii filosofice, ci încearcă să-și sfătuiască cititorii. Un pasaj anume adresat mamei sale îndurerate ne oferă un exemplu clar al stilului său moralizator: „Nu te-ai pângărit niciodată cu pomezi și nu ai purtat vreo haină care să nu te fi acoperit cum se cuvine. Singurul tău ornament, un tip de frumusețe ce nu-și pierde strălucirea în timp, stă în înalta onoare a modestiei tale. Așa că nu îți poți folosi sexul pentru a-ți justifica durerea când, prin virtutea ce-o deții, te-ai ridicat deja deasupra ei. Ține-te departe de lacrimile și greșelile femeiești”.
         
Stilul moralizator tipic operei lui Seneca este întâlnit din ce în ce mai des pe măsura maturizării. Stoicismul său are o fină nuanță pseudoreligioasă și reflectă preocupările sale etice, interesul acordat metafizicii fiind unul infim, căci învățătura sa este mai degrabă un ghid de conduită decât o întreprindere teoretică. Asemenea epicureicilor, stoicii credeau că o corectă înțelegere a lumii ne-ar putea transforma viața de zi cu zi, însă, spre deosebire de aceștia, ei nu erau adepții unui stil de viață hedonist. Seneca stăruie în credința că virtutea este singura benefică. Important este să facem ceea ce este bine, păstrând față de rest o atitudine de indiferentă. Fiecare dintre noi, arată el, avem în alcătuirea noastră intimă un zeu care ne călăuzește pe drumul ales pentru noi de Providență. Putem atinge fericirea doar acționând în acord cu adevărata noastră natură, așa cum ne este revelată de sfetnicul nostru interior, mulțumiți fiind de cele sortite nouă. Altruismul și traiul simplu însoțesc concepția sa asupra unei conduite corecte.
           
Importanța acordată de Seneca acțiunilor bune pare să vină dintr-o credință sinceră, date fiind împrejurările morții sale descrise de către istoricul roman Tacitus. Auzind sentința pronunțată de către Nero, Seneca și-a tăiat brațele și picioarele, ținând, cu ultima suflare, un discurs erudit soției și auditoriului prezent.


   CITATE:

„Voinţa nu se învaţă.”
„Socoteşte fiecare zi o viaţă.”
„Orice virtute se bazează pe măsură.”
„Caracteristica vinovaţilor este neliniştea.”
„Eu posed cu adevărat doar ceea ce am dăruit.”
„O mână spală pe alta.”
„O minte strălucită este o avere imensă.”
„Nimeni nu ajunge la înţelepciune din întâmplare.”
„Cine ştie să moară nu va fi rob niciodată.”
„Oamenii învață învățând pe alții.”
„Îți petreci cea mai mare parte a vieții făcând ce nu trebuie, iar o bună parte a ei, nefăcând nimic, toată viața te-ai preocupat de cu totul altceva ceea ce ar fi trebui.”
„Tristețea nu e altceva decât o stare sufletească în declin.”
„Nu există genii adevarate fără un strop de nebunie.”
„Vrei sa fii iubit, iubește!”
„Prietenia sfârșeste acolo unde începe neîncrederea.”
„Ca o piesă de teatru, așa este viața: nu contează cât de mult a ținut, ci cât de frumos s-a desfășurat.”
„Învață a muri! Cine învață să moară, nu știe să mai fie rob. El este deasupra sau cel puțin în afara oricărei impilări.”
„Ce multe lucruri neașteptate au venit, ce multe lucruri așteptate nu s-au ivit niciodată.”
„Dacă nu știi în ce port vrei să ajungi, nici un vânt nu este favorabil.”
„Să greșești e omenește”


100 mari gânditori ai lumii – Philip Stokes, Editura Lider  Cartea pentru toți.
Internet.
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #17 : Martie 27, 2012, 16:05:27 »
MARCUS AURELIUS
(121 – 180)


„Fericirea vieții tale depinde de calitatea gândurilor tale”

Fiul vitreg al împăratului Pius, Marcus Aurelius a domnit de asememea timp de 20 de ani, până la moartea sa în anul 180 e.n. Este cunoscut doar pentru lucrarea sa "Meditații" sau "Către sine însuși", concepută, potrivit criticilor, în timpul războiului purtat cu parţii, într-o perioadă în care ar fi fost de dorit să îşi dedice timpul conducerii armatei. "Convertit" la stoicism, a fost în mare măsură preocupat de problemele sociale ale săracilor, sclavilor şi deţinuţilor, deşi, ca împărat, a continuat persecutarea prolificilor adepţi ai creştinismului, fără îndoială întrucât îi considera o ameninţare la adresa religiei şi a stilului de viaţă roman, caracterizat de cuceriri, politeism, şi zeificarea împăraţilor decedaţi. A fost răpus de ciuma bubomică în timp ce plănuia o campanie pentru lărgirea teritoriilor Imperiului Roman către nord.
         
Importanţa "Meditaţiilor" stă în mesajul stoic aforistic şi practic. Un set lejer conceput de gânduri caracteristice filosofiei stoice, ele reprezintă totuşi un exemplu al unei etici vii, al unei învăţături mai degrabă apropiate de religie decât de speculaţia filosofică. De exemplu, următoarele sunt caracteristice scrierii lui Marcus Aurelius: "Fericirea vieţii tale depinde de calitatea gândurilor tale"; prin urmare, comportă-te ca atare şi ai grijă să nu cochetezi cu noţiuni nepotrivite virtuţii şi naturii raţionale".
         
Ca şi Seneca, Marcus Aurelius credea că omul îşi datorează raţiunea unei providenţe divine şi că stă în puterea sa să fie una cu scopul raţional al universului. Filosofia stoică era în esenţă preocupată de conduita omului în acord cu natura sa şi cu natura universală, probabil înţeleasă cel mai bine în forma prezentată de filosofii taoiştii ai gândirii orientale. Traiul simplu şi acceptarea propriului destin merg mână-n mână cu stoicismul, dar prezintă pericolui chetismului. Ca instrument de control al maselor, stoicismul este "religia" ideală, căci, cu cât mai mulţi oameni acceptă lucrurile aşa cum sunt, cu atât mai puţine probleme vor crea ei împăratului. Deşi este greu de crezut că Marcus Aurelius a profesat stoicismul în scopuri politice - Meditaţiile par destul de sincere -, acesta este totuşi un aspect ce nu poate fi ignorat.
         
Raţiunea aflată la baza insistenţei cu care stoicii susţin un trai "în acord cu legile naturii" îşi are originea într-o observaţie biologică. Potrivit stoicilor, toate creaturile "însufletite" (prin care ei indică ceea ce numim astăzi "viaţă conştientă") tind către autoconservare. Autoconservarea conduce fiinţa către căutarea a ceea ce este în acord cu natura sa şi a propriei sale existenţe. Fiind înzestrat cu raţiune, omul nu caută doar hrană, căldură şi adăpost, ci şi ceea ce este benefic pentru intelect. În ultimă instanţă, raţiunea ne permite să alegem ceea ce este în acord cu propria noastră natură cu o acurateţe mai mare decât cea oferită de instinctul animalic.
           
În cadrul abordării stoice, esenţială este înţelegerea celui mai benefic sau oportun stil de viaţă pentru fiinţele umane. În timp ce mulţi gânditori ar sugera sănătatea sau bogăţia, stoicii insistă pe binele suprem. Este posibil ca bogăţia să fie uneori dăunătoare omului, asemenea şi sănătatea, dacă, de exemplu, puterea cuiva ar fi folosită în scopuri necuviincioase. Aşadar, concluzia stoicilor este că virtutea este singurul bine infailibil. Virtutea include lista obişnuită a desăvârşirilor greco-romane: înţelepciune, dreptate, curaj şi cumpătare.


“Gloria plătită cenuşei nostre vine prea târziu”


100 mari gânditori ai lumii – Philip Stokes, Editura Lider  Cartea pentru toți.
Internet.
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #18 : Martie 28, 2012, 14:15:38 »
LEONARDO DA VINCI
(n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - m. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța)

(Partea I-a)

Omul de știință

Manifestările cele mai elocvente ale Renașterii, artele ei, pictura, sculptura și arhitectura - pentru a adopta ordinea în care le-a așezat apologetul lor, autorul vestitului „Tratat despre viețile celor mai buni pictori, sculptori și arhitecți”, Giorgio Vasari, nu pot ascunde originea și sensul profund al acestei excepționale perioade a istoriei umanității europene. Ea a însemnat de fapt incitarea omului la o cunoaștere nemijlocită a lumii, la orientarea liberă a existenței sale sprijinite pe această cunoaștere și, numai ca o consecință, la formele de expresie artistică care au explodat cu o putere excepțională pe pământul italian în secolele XV-XVI.
Omul reprezentativ al Renașterii trebuia de aceea să întrunească pasiunea cunoașterii știinițifice a fenomenelor naturii și ale vieții umane. cu darurile de creație ale artistului, într-o formă care să le justifice împreună în armonia lor intimă. Epoca a fost bogată în astfel de oameni. Dar nici unul n-a întrunit atât de multe calități și toate în forma superioară pe care a realizat-o Leonardo da Vinci, adăugându-le darurile sale naturale excepționale de înțelepciune, de capacitate de muncă și de concentrare de frumusețe și putere fizică neobișnuită, de grație, bunătate și generozitate.
Existența unei măsuri comune între izvoarele vieți și gândirii sale și excepționala personalitate care le-a realizat poate fi doar bănuită, pentru că nu putem crede în miracol, dar n-a fost încă pusă în completă lumină de nici unul dintre biografii spi, necum de el însuși.
Conștient, fără ostentatie, de superioritatea ce nu-i putea fi disputată nici de rangul social, așa de adânc marcat la acea vreme, nici de bogăția care înalță, în toate epocile și sub toate regimurile, bariere între oameni, nici de talentul în cele mai variate arte din acea epocă excepțională de strălucitoare personalități, Leonardo da Vinci și-a păstrat de-a langul întregii sale exisțente secretele laboratorului intim, al elaborării gândurilor și operelor sale.
A trecut prin viață ca un suveran al științei și al artei, acceptat de suveranitățile politice locale și temporare ale epocii: a Medicilor cât a stat la Florența, a Papii cât a trăit strălucitoarea  viață romană, a ducilor Sforza, în perioada maturității sale la Milano, a regelui Franței, al cărui oaspete a fost în anii bătrâneții. Geniul său l-a ținut departe de orice ispitä în astfel de direcții. Puterea politică i-a întors, cu reciprocă condescendență, respectul și i-a asigurat condițiile de care imperiul său spiritual, păstrător al atâtor comori, avea nevoie.
Dacă originea ideilor sale asupra artei și asupra diverselor științe nu ne sunt lămurite, ideile înseși sunt luminos expuse în manuscrisele câte au ajuns până la noi, fie și cu acea scriere răsturnată care plăcea maestrului.
Leonardo a lăsat sute de carnete de note în care își înregistra activitățile, experiențele sale științifice, ca și cele artistice, reflecțiile și constatările sale, unele sistematizate și continuu reluate și adâncite, altele mai puțin sistematice, dar toate menținute la un nivel de prezență care a dat mai multor biografi impresia că în intenția lui Leonardo era ca ele să reprezinte, chiar dacă nesistematic, o enciclopedie a științelor și artelor epocii, care căpătau prin geniul său o nouă orientare.
Din aceste manuscrise, credinciosul său prieten Francesco Melzi, care i-a stat alături în ultimii ani ai vieții, a extras acel Tratat de pictură, de care Benvenuto Cellini, succesor al lui Leonardo la curtea regelui Francisc I, vorbește astfel: „Această carte este demnă de geniul lui Leonardo (nu cred să fi venit vreodată pe lume un om mai mare); ea trata despre cele trei mari arte: sculptura, pictura și arbitectura. Printre lucrurile frumoase cuprinse în această carte am găsit un tratat asupra perspectivei, superior la tot ce s-a scris vreodată asupra acestui subiect”.
Alte manuscrise, care se găsesc răspândite unele în Biblioteca Institutului Franței, altele în Biblioteca Ambroziană de la Milano sau în alte mari biblioteci ale Itanei și Angliei, cuprind părți dintr-un „Tratat de anatomie umană” sau de „anatomie a calului, un „Tratat asupra ochiului, un altul asupra zborului păsărilor, un altul de hidraulică, precum și culegerea cea mai importantă de note, denumită „Codex Atlanticus”.
În aceste manuscrise sunt expuse mecanica și optica lui Leonardo, știința cerului (cosmografia) și a pământului (geologia), științele naturale ale plantelor, animalelor și organismului uman (anatomia și fixiologia) și mai cu seamă concepția sa despre metoda științifică, care pleacă de la experiență spre teoretizare.
Din textul manuscriselor, împletirea între artă și știință și condiționarea lor reciprocă se impun în gândirea vinciană cu necesitate interioară. Pe numeroasele pagini ale acestor manuscrise, sau între aceste pagini, sunt intercalate schițe în legătură cu tablourile la care lucra, cu mecanismele pe care le studia sau cu planurile construcțiilor pe care le avea de executat, cu reflecții asupra lor, calcule, observații asupra oamenilor și materialelor, dând toate imaginea bogăției de experiență și a unei strânse unități între toate gândirile sale, în mijlocul epocii celei mai răsunătoare reconstrucții a lumii pe care o cunoaște istoria europeană.
   

Epoca

Viața politică a acestei epoci este dominată în Italia de iscusința economică și politică a Florenței de sub influența familiei Medicilor, cu puternicele personalități ale lui Cosimo, întemeietorul, Lorenzo Magnificul și urmașii lor, de acțiunea unificatoare a papilor Romei, care păstrau încă activă o parte, cel puțin din vechiul prestigiu imperial, de puterea și de bogăția Veneției, de ambiția industrioasă a Milanului, cu familia Sforza și de nu mai puțin strălucita Ferrara, cu rafinata familie d'Este.
Italia era atunci țara cea mai bogată din Europa. Florența, Genova, Milano și Veneția domina viața comercială a lumii. Bancherii lor, în special ai Fiorenței, au inventat noi tehnici bancare, care aveau nevoie de matematici, de calculatori de abace și care constituiau factori importanți de sprijin ai științelor exacte. Influența acestor puternice familii se întinde în Franța, unde Caterina de Medici va domni întâi ca soție a lui Henric al II-lea, apoi ca regentă. Se întinde de asemenea în Flandra, în Țările de Jos și în țările germane, ai căror învățați și artiști, ca Albrecht Dürer, vor deveni asidui vizitatori al Italiei, aducând cu ei nu numai tiparul, care se răspândește repede în toate centrele Italiei de nord, dar și idei noi în cultură și în artă.
Leonardo este cu un an mai vârstnic decât alți doi concetățeni, Cristofor Columb, descoperitorul Americii și mareie navigator Amerigo Vespucci, care și-a dat numele pământurilor descoperite de Columb. Nu este greu să credem că îi va fi frecventat în timpul vieții sale florentine, date fiind legăturile pe care le aveau cu Paolo Toscanelli, medic, astronom și geograf, inițiatorul lui Columb în arta navigației. Descoperirea Americii și întinderea cunoștințelor geografice sunt, în această epocă rezultatul direct al efervescenței pasiunii de cunoaștere care pentru întâia oară căta să dea un înțeles și o urmare logică ideii că Pământul este rotund.
Nu peste mulți ani, Copernic, aflându-se, pe când secolul al XV-lea se apropia de sfârșit, la studii prelungite la Universitățile din Pavia și Padova, nu departe de reședința lui Leonardo, dar fără vreo legătură știută cu el; începea reconstrucția sistemului lumii, care va așeza Pământul și omul de pe el la locul natural care le revine.
Matematica este pretutindeni în mare onoare. Bancherii și comercianții trebuie s-o cultive pentru a stăpâni calculele de care au novoie. Verrocchio, maestrul lui Leonardo în Florenta, cultivă geometria, perspectiva, optica și alte științe ale naturii, pe care arhitectul, sculptorul și pictorul le vor folosi în activitatea lor. La Milano și la Veneția, profesorul călugăr Luca Pacioli publică tratatul cel mai complet al matematici epocii, Tratat de aritmetică, geometrie, proporții și proporționalitate (Summa de arithmetica geometria proportioni et proportionalita, tipărit în 1494 la Veneția) și apoi vestita lucrare Asupra proporției divine (De divina proportione, 1509, Veneția), la care Leonardo avea să colaboreze cu figurile, care erau pentru el modul cel mai exact de a se exprima și uneori de a demonstra.
Valul de refugiați greci, care începuseră a îmbogăți cultura italiană chiar de la începutul secolului al XV-lea, se întărește în special după cucerirea Constantinopolului de către turci. De rândul acesta ajung în Italia numeroase cărți din bibliotecile răvășite de cuceritori. Printre învățații veniți cu acest prilej sunt de citat filologii Constantin Lascaris și Demetrios Chalcondylas, care au profesat în diverse universități italiene, în particular la Napoli și la Florența, și pe care Leonardo avea să-i întâlnească la Curtea din Milano.
În această epocă se studiază cu înfrigurare, uneori se traduc și se tipăresc operele învățaților greci. Elementele lui Euclid cunosc mai multe ediții. Așa, de pildă, una este tipărită în 1482 la Veneția, alta apare în 1491 la Vicenza. Aristotel este, desigur, încă cea mai mare autoritate în învățământ, dar pentru științele naturale încep să fie cercetate cu zel și traduse în limba italiană operele lui Pliniu. Pentru mecanică, curiozitatea tuturor se îndreaptă către Arhimede, la care cercetătorii găsese, în sfârșit, un model pentru atacarea științifică a problemelor puse de cercetarea formelor naturii, bazată, pe de o parte, pe  bună precizare a datelor experienței și, pe de altă parte, pe o justă matematizare a lor. Legea pârghiei și principiile echilibrului fluidelor au fost câștiguri definitive pentru știință. Formularea lor matematică era impecabilă în opera siracuzanului. Copiile după lucrările lui Arhimede circulă printre iubitorii de știință în caietele lui Leonardo este de mai multe ori vorba despre ele, așa încât este de considerat ca un fapt că rezultatele principale ale mecanicii lui Arhimede i-au fost cunoscute.
În vreme ce procesul de cunoaștere a lumii era la începuturile sale plin de lumini și speranțe, realizările artistice ale epocii au reprezentat un apogeu al geniului uman. Silințele artiștilor primei perioade a Renașterii, până la Leonardo, Michelangelo și Bramante, au avut ca rezultat în arhitectură o precizare și separare a stilurilor doric, ionic, corintic și tostan (stilul numit îndeobște „renaștere”), evitând amestecuri nepotrivite. În celelalte arte, rezultatul a fost o construcție armonioasă a lucrurilor, desenul urmărind să respecte ce este mai frumos în natură, atât în corpurile umane, cât și în lucrurile neanimate. Ceea ce Vasari numește „bella maniera” a fost un scop animator al pleiadei sculptorilor și pictorilor, care au îmbogățit arta cu atâtea opere.
Vorbind despre arta înaintașilor lui Leonardo, Vasari spune că, deși desenul devenise fără păcat, „lipsea încă acea notă directă, precum și blândețea culorilor, care începea abia a fi căutată de Francia sau de Perugino. Leonardo, inițiind ultima manieră a Renașterii, „bella maniera”, pe lângă zveltețea și precizia desenului, pe lângh reproducerea celor mai fine amănunte ale realității, așa cum sunt ele, cu perfectă ordine și cu grație cerească, cu adâncime de studiu, a dat figurilor sale mișcare și suflu”.
Cum a reușit Leonardo să folosească darurile naturale excepționale cu care a venit pe lume pentru a realiza culmile de artă pe care le-a dăruit oamenilor, vom putea înțelege dacă implicăm aceste realizări în opera de cunoaștere și de reconstruire nu numai artistică, ci și științifică, pe care a urmărit-o de-a lungul întregii sale vieți. Pentru Leonardo, ființa a cărei imagine trebuia reprodusă intr-o pictură, ca și tehnica însăși a operației, a constituit de fiecare dată obiect de cercetare aprofundată, de știință nu numai a culorilor și perspectivei, a anatomiei și fiziologici, dar și a făpturii psihice adânci a persoanei, ale cărei reflexe în expresie trebuiau să fie redate prin acele nuanțe greu de definit, caracteristice tuturor operelor vinciene.


http://www.youtube.com/watch?v=-Qgf7ahOTBs
http://www.youtube.com/watch?v=fusecVabWAY

Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #19 : Martie 29, 2012, 13:19:24 »
LEONARDO DA VINCI
(n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - m. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța)

(Partea a II-a)

Opera

Pentru a înțelege opera lui Leonardo, care a însemnat în domeniul cunoașterii negarea întregului mod de a gândi al scolasticii, este necesar să ținem seama că el a plecat de la problemele puse artei, deci de la experiență, de la datele simțurilor și nu de la cărți, pentru a ajunge la gândire și la teorie.
Universitatea lui Vinci a fost atelierul și nu universitatea îmbătrânită a vremii lui, universitatea oficială a doctrinelor aristotelice. Universitatea lui a fost conversația marilor realizatori care vibrau la problemele vii ale acelei frământate epoci, călăuzit de instinctul sigur care-l ducea spre aspectele esențiale ale artei și ale științei.
Doctrina în care a avut permanentă încredere, care a călăuzit și pe alți mari reformatori din istoria omenirii a fost matematica, știința credincioasă a marilor revoluții știința care nu trădează, ci numai ajută.
Leonardo era, fără îndoială, unul dintre primii matematicieni ai acelei epoci, în care începuseră a fi studiați mai adâncit grecii, în orice caz Euclid și Arhimede, și în care se pregăteau spiritele pentru teoria copernicană a universului planetar și pentru progresele algebrei ce vor veni cu Tartaglia si Cardano. Este pasionat pentru probleme importante ale matematicii pure, ca și Arhimede. Determină prin metoda infinitezimală a acestuia centrul de grentate al piramidei. A studiat în cel mai modern spirit și tot cu metoda infinitezimală transformarea unui corp solid în altul, fără micșorare sau ereștere de materie, de pildă reuniunea mai muitor cuburi într-unul singur sau transformarea unei prisme drepte într-un cub sau a unui cub într-o piramidă prin introducerea a două medii proporționale.
A studiat de asemenea, atras de interese estetice, lunulele lui Hipocrat și a demonstrat că suma lunulelor construite pe laturile unui triunghi echilateral este egală cu aria triunghiului. Și-a făcut cultura matematică în atelierul lui Verrocchio, în această epocă în care știința perspectivei era în mare onoare în toate atelierele. Fermentau atunci în toate mințile curioase de știință lucrările lui Albert de Saxa, ale lui Jordanus Nemorarius, ale lui Nicolaus Cusanus; un mare artist ca Dürer era atât de pasionat de știința matematicii încît a încercat să fundeze arta pe știință, cum a făcut-o și Leonardo însuși, mai apoi, sistematic.
Cu ajutorul matematicii, care constituia un mod natural de formulare a gândirii asupra fenomenelor fizice, a celor mecanice în primul rând, a ajuns la rezultatele așa de interesante în astronomie și în mecanică. Cu ea a reprezentat, după o analiză de mare finețe, legile ciocnirilor, deosebind ciocnirile elastice de cele moi. Iar dacă n-a reușit să formuleze matematic legea căderii corpurilor, aceasta nu constituie, pentru noi, decât o lecție de modestie, din care urmează să tragă o concluzie orice om, oricât de dotat s-ar naște, oricât de merituos și-ar îndeplini misiunea: puterea de înțelegere are limite, care se depășesc numai prin depășirea succesivă a generațiilor.
Teoremele de mecanică ale lui Arhimede, atât cele relative la pârghie, cât și cele relative la echilibrul lichidelor, erau așa de pregnante, încât ajungea cunoașterea lor, fie și pe căi indirecte, pentru a putea fi apoi reconstituite de o minte ca aceea a lui Leonardo. El simțea, fără îndoială, necesitatea stăpânirii iraționalelor, pentru a putea da legii pârghiei toată generalitatea de care este nevoie spre a putea fi cu adevărat o lege. Nu puține sunt lucrările în care se vede că iraționalele sunt tot așa de familiare gândirii vinciene cât erau și celei a lui Arhimede. Prin Leonardo în special știința mecanică a siracuzunului este readusă după 17 veacuri în actualitate, urmărind să servenscă de aici înainte ca prime capitole, care nu vor fi cu nimic schimbate, ale științei moderne a mecanicii: capitolele constituite de teoria echilibrului corpurilor rigide, precum și unele probleme ale echilibrului lichidelor.
Analiza pe care o face mișcării corpurilor, relațiilor dintre forța considerată ca o cauză și mișcare, este foarte profundă. „Nici un obiect perceptibil cu simțurile nu se poate mișca de la sine”, spune Leonardo, dar din întreg contextul considerațiilor sale rezultă că el concepea inerția nu numai în trecerea de la repaus la mișcare, ci și în timpul mișcării.
Modelul asupra căruia raționează de preferință este cel cu care experimentează, și anume pârghia, la care relația de proporționalitate dintre forța considerată drept cauză și mișcarea considerată drept efect este direct verificabilă. Greutatea pe care un braț al pârghiei o ridică este proporțională cu acționea care se exercită asupra celuilalt bra. Raportul dintre ele este invers proporțional cu cel al brațelor pârghiei. Leonardo nu se oprește la această relație, el reține și relația dintre mișcările brațelor pirghiei, constatând proporția dintre aceste mișcări și vitezele respective aie brațelor pârghiei. Teoria lui Leonardo a mers aici mai departe decât a lui Arhimede, ajungând până la principiul vitezelor virtuale; noi spunem astăzi al lucrului mecanic nul pentru orice deplasare din jurul poziției de echilibru. Într-un anumit fel, a mers până la ultimele consecințe ale acestor considerații, luând poziție categorică împotriva mișcării perpetue. Nu se poate crea forță cum nu se poate crea mișcare din nimic, spunea el. Putem doar vorbi de transformările forței și ale efectelor sale asupra mișcării corpurilor.
Probleme de echilibru ale mașinilor elementare, ca scripetele, șurubul, planul înclinat și altele, se tratează și azi cu principiul vitezelor virtuale așa cum îl folosise pentru ele Leonardo.
Dacă aceste procedee au purtat multă vreme alte nume, aceasta este în mare măsură din pricina caracterului rezervat al acestei activități științifice a lui Leonardo, care nu și-a tipărit opera, închisă între foile caietelor sale, ce au rătăcit multă vreme după moartea sa din bibliotecă în bibliotecă, multe dintre ele împrăștiate și numai în parte regăsite și tipărite. Deosebit de interesantă este teoria echilibrului pe planul înclinat, din care rezultă că două greutăți egale asezate pe plane cu oblicități egale au mișcări egale, cu viteze și timpuri egale. Dacă planele înclinate au aceeași înălțime, dar înclinări (deci lungimi) neegale, greutățile care-și fac echilibru sunt între ele în același raport cu lungimile planurilor înclinate. Demonstrația rezultă oarecum din figură, din considerații grafice în legătură cu principiul vitezelor virtuale. El efectua și o descompunere a forțelor, care se practică și azi și ajută la rezolvarea problemei.
Experiențe numeroase a pus Leonardo la baza teoriilor sale asupra frecării și asupra rezistenței corpurilor solide la tracțiune și la presiune. Rezultatul a fost stabilirea legii că frecarea a două corpuri depinde de presiunea, care se ivește între ele și de natura suprafețelor de contact.
În ce privește legile de mișcare ale corpurilor, și în special legea căderii corpurilor, ne dăm repede seama că întreaga epocă era saturată de mișcarea uniformă care era stăpânită sub toate aspectele ei. Leonardo însuși, când va vorbi despre mișcarea accelerată și o va aplica la studiul căderii corpurilor, spune foarte exact că viteza în cădere crește proporțional cu timpul, dar nu știe să stabilească legătura directă dintre deplasare și timp. Timpul ca factor esențial al mișcării în genere, al dinamismului fenomenelor naturii, străin științei grecești începe a-i preocupa pe contemporanii lui Leonardo; el se găsește în adâncul tuturor curiozităților științifice ale epocii, dar nu va apărea ca element esențial al științei decât atunci când va fi pus de către Galilei pe același picior de importanță cu poziția în spațiu a unui mobil a cărui deplasare în timp este de cercetat. Modul acesta de expresie, care relevă poziția specială a timpului, este caracteristic vremii noastre actuale, dar trebuie să semnalăm cu timpul figurează și în notele lui Leonardo mai mult decât în preocupările celor dinaintea lui. Îl vom mai regăsi atent la funcțiunea creatoare a timpului în legătură și cu alte științe decât mecanica, pe care nu o părăsim pentru că nu putem trece peste cercetările lui Leonardo în domeniul echilibrului și mișcării lichidelor. Păstrarea nivelului unui fluid în vase comunicante este demonstrată exact ca în știința de azi, cu ajutorul noțiunii de presiune, și verificată cu numeroase experiențe cu vase comunicante variate. Verificarea și demonstrarea principiului lui Arhimede ne arată încă o dată nu numai că Leonardo a reluat mecanica de la stadiul său arhimedian, dar că i-a dat un impuls științific modern pe liniile pe care a urmat de fapt dezvoltarea ei.
Și în problema mișcării fluidelor Leonardo a obținut rezultate care merg cu mult peste epoca sa, și aceasta fără sprijinul vreunei cercetări anterioare a altcuiva. Cercetează vârtejurile, le descrie și le reproduce experimental dar deduce și teoria, făcând-o să rezulte din ceea ce el numește principiul permanenței forței. Toată activitatea de inginer a lui Leonardo este strâns legată de aceste teorii asupra lichidelor, a apei în primul rând, pentru care avea un deosebit interes.
Pentru Vinci, spune Séailles, „teoria se împlinește cu practica. Cunoscând cauzele, el este stăpânul efectelor. Pune apa și legile sale indiferente în serviciul omului. Aplicațiile se multiplică în mintea lui, ca și adevărurile din care le deduce. Pusă în imposibilitatea de a vătăma, dirijată, apa este un lucrător minunat care va umple mlaștinile, va adânci albiile râurilor, va uni orașele, va fertiliza câmpiile”.
Leonardo analizează formarea și propagarea valurilor mării, cu unda lor incidentă și cea reflectată, una datorită ciocnirii și cealaltă gravității. În acest proces de propagare, unda fuge adesea de locul unde a luat naștere fără ca apa însăși să se deplaseze, spune Leonardo, apoi ajunge la vestita lui comparație: „Este mare asemănarea între valurile mării și valurile produse de vânt într-un câmp de grâu și pe care le vezi alergând fără ca spicele să-și schimbe locul.
Dar nu numai mișcarea lichidelor este ondulatorie, ci și aceea a cerului, care, pentru Leonardo, este tot un fel de lichid. Sunetul este o mișcare a aerului, rezultat al vibrațiilor unui corp care le comunică aerului înconjurător. „Codex Atlanticus” este bogat în considerații asupra propagării undelor în aer, în apă și în alte corpuri. Se transmite pe această cale o vibrație a unui corp la un alt corp îndepărtat dacă ele sunt armonizate. Lumina însăși este o propagare de unde sferice care se răspândesc în jurul corpului luminos și „umplu părțile înconjurătoare cu imaginea sa indefinit reprodusă”. Ascultând, ca și sunetul, de legile generale ale propagării undelor, reflexia luminii este asemenea ecoului pe care Leonardo l-a folosit pentru a măsura distanțe.
Atingem aici unul dintre aspectele cele mai sensibile ale personalității lui Leonardo, care, pictor fiind, socotea că pictorul care desenează numai după reguli practice fără cunoașterea rațiunii lucrurilor, este ca oglinda care reproduce toate obiectele care-i stau în față, dar fără să le înțeleagă. Se ajunge la această cunoaștere prin legile perspectivei, dar înțelegerea lor este legată și de principiile propagării luminii și ale percepției sale de către ochi. Știința este astfel o condiție a artei pentru Leonardo. O dovadă ne-o oferă teoria umbrelor, pe care el o dezvoltă și în care intervin nu numai legile perspectivei, dar și considerații de intensitate a luminii și umbrei care ne duc până în pragul cunoștințelor din zilele noastre.
„Lumina este vehiculul aștrilor, prin ea comunicăm cu cerul și cu problemele lui. Prin ea ne simțim legați de aceleași legi care guvernează lumea mică a Pământului, a Soarelui, a planetelor și a tuturor celorlalți aștri”, spunea Leonardo. Contemporanii lui socoteau însă cerul ca o substanță incoruptibilă, fără isforie, fără mișcare și transformări. Leonardo explică lumii că oceanul și mările reflectând razele Soarelui, fac să strălucească Pământul nostru așa cum strălucesc Luna și planetele pentru noi. Pentru el, Pământul este asemenea oricărui astru. Istoria transformării Pământului este înscrisă cu atâtea urme pe care le păstrează straturile geologice. Ideea timpului ca factor activ al acestor transformări este foarte vie și se citește în schimbările care se petrec sub ochii noștri. Adevărat creator al geologiei ca știință, Leonardo a încercat pe baza principiilor acestei științe o reconstrucție istorică a pământului Italiei.
Talentul său excepțional de a reproduce observațiile în desene de o exactitate minuțioasă îi servește ca principal instrument pentru o botanică, în edificarea căreia trece repede de la descrierea formelor exterioare la formularea mai multor legi privind dispoziția frunzelor pe ramuri sau forma arborilor, care sunt legate de funcțiile lor biologice.
Cât privește anatomia, ea l-a preocupat îndeaproape în toate perioadele vieții sale, atât la Florența, la Roma și la Milano cât și în Franța, unde studiile pe cadavre întâmpinau serioase greutăți. Luca Pacioli, cu care colabora de aproape, anunța că în 1498 Leonardo își terminase tratatul asupra mișcărilor corpului uman. Ultimul manuscris cu cercetări anatomice este chiar din ultimul său an de viață. În prefața plănuitului său Tratat de anatomie arată câte greutăți a întâmpinat în tovărășia cadavrelor, în înregistrarea exactă a tuturor detaliilor, în calculul forțelor ce leagă mușchii și oasele nu numai la omul adult, ci începând cu formele embrionare, ale căror faze de dezvoltare le-a urmărit de-a lungul vieții sale, lăsând „o operă reprezentată de cele 120 de caiete compuse fără să fie oprit nici de cupiditate, nici de neglijență, ci numai de timp”.
Pentru Leonardo, corpul uman, ca și al oricărei alte viețuitoare, este o mașină complexă, iar știința ei prin excelență este mecanica, al cărei cel mai nobil titlu este capacitatea ei de a da seama de mișcările corpurilor vii.
De la om, interesul lui Leonardo trece mai întâi la studiul peștilor, considerați ca mașini capabile să înoate și să se afunde în apă, și apoi la al mașinilor zburătoare, care sunt păsările. După ce a cercetat îndelung construcția diferitelor forme de pești el a ajuns la rezultate despre care vorbește astfel: „Dacă nu public și nici nu divulg procedeul ce am găsit de a merge sub apă este din pricina răutății oamenilor, care s-ar servi de el pentru a scufunda corăbiile; expun doar procedeele care nu sunt periculoase și care se rezumă la folosirea unui tub prin care respiră și al cărui capăt rămâne la suprafața apei”. Ca în toate cercetările și invențiile sale, modelul era luat din natură. În acest caz, modelul era peștele, autonom în mișcările lui, purtându-și rezerva de aer cu el.
Aceleași considerații sunt de făcut pentru zbor. Dorința de a da aripi și posibilități de zbor omului, i-a fost mereu prezentă. În 1505, după numeroase încercări, elaborează o mașină de zburat. Plănuia să încerce zborul de pe o înălțime din apropiere de Fiesole. Dacă n-a reușit, nu este pentru că, după vorba veninoasă a lui Cardano, câțiva ani mai târziu, „era doar un mare pictor”, ci pentru că mijloacele tehnice și materiale de atunci erau departe de a fi satisfăcătoare. A realizat însă numeroase mici piese, care, aruncate de roți cu elice ce se rotesc, plutesc în aer, sau, cum povestește Verrocchio, mici animale bizare făcute dintr o foaie subțire de ceară și umplute cu aer cald, care zburau prin cameră, demonstrând posibilitatea diverselor forme de zbor a corpurilor mai grele ca aerul. 
Încheiem aceste considerații, foarte sumare dealtfel, asupra problemei la care Leonardo a adus cea mai importantă contribuție științifică până în preajma realizărilor secolului nostru, cu un citat din care se vede că o sută cincizeci de ani înainte de Newton, el își funda cercetările asupra zborului pe unul dintre principiile pe care acesta avea să clădească știința modernă a mecanicii, principiul acțiunii și reacțiunii. „Cu aceeași forță acționează obiectul asupra aerului, ca și aerul asupra obiectului” și, mai departe, „cu bătaia aripilor împotriva aerului își susține vulturul corpul său la marile înălțimi, unde aerul este rar... Din aceste dovezi ne putem da seama că omul, exercitând cu aripi mari acțiunea asupra aerului rezistent, îl va supune victorios și se va putea ridica deasupra lui.
Asemenea emulului său siracuzan, Leonardo și-a aplicat ingeniozitatea, ca pentru un joc, la construcția celor mai variate mașini utile vieții. Nu se știe câte dintre ele au fost realizate și câte au rămas numai în foile nenumăratelor sale carnete. Dar un lucru este sigur: toate aceste mașini - cea de tors, care depășea în perfecțiune mașina ce asigurase bogăția Bologniei, mașina de țesut, numeroase piese, mașini hidraulice pentru secat bălțile, ferăstraie de tăiat marmura, macarale pentru ridicat blocurile de marmură, o mașină de dragat fundul canalelor, sisteme de baraje cu ecluze care sunt aplicate și azi pe locurile pentru     care le-a construit în Franța, roți hidraulice de cele mai variate tipuri, tunuri cu vapori de apă a căror invenție o atribuia lui Arhimede, o mașină de laminat fierul, o raboteză, o mașină de găurit lemnul, instrumente pentru măsurat viteza apei, arme de tot felul, arbalete uriașe, care de luptă, tunuri, bombarde – toate sunt fructul unei gândiri sistematice, care pleacă de la principii simple, de la ale pârghiei în particular, pentru a construi din piese elementare un agregat adaptat unui scop practic determinat.
Mecanica este pentru Vinci „paradisul științelor matematice, căci prin ea se ajunge la fructul matematicilor” și toată activitatea sa, inclusiv cea artistică, este desfășurată sub semnul acestei păreri. Dar, reciproc, activitatea sa creatoare în domeniul tehnic este adânc îndatorată excepționalelor sale daruri artistice. Desenul său precis înregistrează anume forme al obiectelor naturale, ale aripilor de pasăre de pildă, sau realizează cu precizie, cu simplitate și eleganță ideile sale constructive. De aceea mașinile sale nu sunt numai foarte adaptate scopului, dar sunt și simple, și pline de armonia care caracterizează orice creație naturală.
La toate aceste activități trebuie adăugate, fără îndolală, în primul rând picturile, care constituie un bun al omenirii, precum și foarte numeroase schițe, desene, studii nu mai puțin importante, pentru că ele explică tablourile și le documentează.
Din opera sculpturală a lui Leonardo n-au rămas decât amintiri. În primul rând amintirea modelului în pământ al calului monumental pe care, odată turnat în bronz, avea să fie așezată statuia lui Francesco, fondatorul Casei Sforza. Ca document propriu avem desenul care reprezintă schița calului și a piedestalului. Judecând după cei care au văzut modelul în pământ, el ar fi fost cel mai frumos monument al Italiei. Monumentul n-a fost niciodată turnat în bronz și a fost repede distrus de timp.
Arhitect, Leonardo a lăsat în epoca lui milaneză un număr mare de proiecte de biserici, de monumente, un mausoleu, care singur l-ar consacra printre marii arhitecți ai lumii. A colaborat cu Bramante, cu care, împreună, erau membri ai Comisiei monumentelor publice a ducatului Milano. Stilul său preferat era cel toscan, cu caracteristici vinciene proprii, foarte înrudite cu acelea ale lui Bramante, așa cum se vede în catedrala romană „San Pietro in Montorio” a lui Bramante, de o parte, și în planul lui Vinci, de alta.
Vom întâlni constructorul și în scurta descriere a vieții care încadrează activitățile descrise mai sus.


http://www.youtube.com/watch?v=a2qeZrejZp0
http://www.youtube.com/watch?v=15zMLtqxwDQ&feature=related

Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #20 : Martie 30, 2012, 20:55:19 »
LEONARDO DA VINCI
(n. 15 aprilie 1452, Anchiano/Vinci, Italia - m. 2 mai 1519, Cloux/Amboise, Franța)

(Partea a III-a)

Viața

Viata lui Leonardo da Vinci este o operă vie, imitate superioară între fundamentele biologice și familiale ale ei, cu funcțiile ei sociale, cu sufletul artistic creator, care nu s-a stins decât odată cu ființa și cu puternica gândire care a guvernat întreaga existență a omului. Asemenea unui Platon, unui Arhimede, unui Galileo sau Newton, el a trăit înconjurat de numeroși prieteni, suveran al unui imperiu spiritual și uman clădit pe înțelegere, pe bunătate pe cultul științei și al frumosului.
Fruct natural al unei dragoste mari dintre o frumoasă și tânără țărancă din Vinci, în munții Albano, și Piero da Vinci, descendent al unei bogate familii de notari ai signorlei din Florența, notar el însuși mai târziu al acestei instituții de guvern. Leonardo a fost recunoscut de tatăl său și încorporat familiei pe care acesta a întemeiat-o curând. E greu de știut ce legăturä a mai păstrat Leonardo cu mama sa, căsătorită la rândul ei, cu un consătean. Ca o compensație naturală pentru cele patru soții legitime, care au dat tatăIui său 9 copii în afară de el, Leonardo n-a întemeiat o familie proprie.
Copil cu mare inteligență avid de științe, de matematici în special, frumos și grațios, cu darurile cele mai variate, avea o voce fermecătoare, pe care o valorifica acompaniinlu-se eu lira, devine curând cel mai cunoscut compozitor al vremii. Iubitor de cai și de câini, era unul dintre eroii tineretului Florenței lui Cosimo de Medici.
La 20 de ani, după ce frecventase cu mare succes, alături de Perugino și de Lorenzo di Credi, atelierul lui Andrea del Verrocchio, prieten al tatălui său, a fost înscris în corporația pictorilor. În timpul trecerii prin atelierul maestrului a avut ocazia să-și completeze cultura artistică cu cea tehnică a perspectivei, cu meșteșugul sculpturii și al altor diverse arte minore. Verrocchio, și poate chiar Perugino, au exercitat o influență hotărâtoare asupra tânărului, care, la rândul său, își va impune geniul și influența asupra lor.
De la început a fost înconjurat de admirație și de invidie, deși ele găsesc foarte rar ecou în notele sale intime. Cu frumusețea făpturii sale, el răspândea bunăvoia în jurul său, spune Vasari. Puterea spiritului egalează pe aceea a trupului: oprește din fugă un cal furios, îndoaie o potcoavă de parcă ar fi de plumb, spune tot Vasari, și cu aceeași mână pictează trăsăturile delicate ale unui înger dintr-un colț al unui tablou al lui Verrocchio, care singur atrage atenția tuturor și descurajează pe însuși maestrul său.
Din chiar această operă de începuturi se preciza atitudinea sa față de artă. Prin reprezentarea cât mai exactă și mai adâncită a naturii, pe care o scrutează cu simțuri de o sensibilitate fără egal, el caută secretul formelor celor mai expresive, care să-i dea în acelși timp și libertatea de invenție, și capacitatea de cercetare a ceea ce relevă forma exterloară a lucrurilor.
Din această epocă datează un carton pierdut, model pentru o tapițerie reprezentând „Căderea omului”, apoi o meduză cu mai multe vrariante, din care una ajunge la Cosimo de Medici, numeroase desene, celebra Bunavestire (Annunciazione), acum în muzeul Luyru, Fecioara cu garoafa, azi în muzeul din München.
În aceste tablouri, ca și în toate pe care le-a executat în această perioadă florentină, printre care „Fecioara și stâncile” și tabloul neisprăvit „Adoratia magilor”, se găsesc toate elementele marii sale arte. Știința luminii; a clarobscurului, știința compoziției legată de substratul ideal al tabloului, cu subiectul său, capacitatea de expresie a celor mai variate nuanțe ale sufletului, feminitatea desăvârșită a madonelor sale, grația și blândețea plină de dragoste a mamei, întreaga gamă de posibilități ale picturii, toate se trezese sub penelul său, dar și sub gândirea lui, în formele cele mai desăvârșite. De aici înainte, realizările ce vor urma vor fi deasupra planului obișnuit al oricărui artist.
Din această epocă datează și un număr de capete de femeie reproduse în ipsos și admirabile ca expresie, după mărturisirile contemporanilor. Dar nici unul dintre ele nu s-a păstrat.
Ce a rămas din această strălucită epocă florentină, în afară de măiestria în artă, a fost mai cu seamă orientarea definitivă a vieții, care răspundea tendinței „de a merge de la artă la principille sale și de la aceste principii ale artei la principiile lucrurilor” universului uman sau material care ne înconjoară.
Nu va pleca din Florența înainte de a plănui - cu desene, măsurători și proiecte de detaliu - să ridice baptisteriul pentru a-l așeza pe un piedestal cu trepte, ceea ce n-ar fi rău lucru nici chiar azi; de asemenea studiază regimul apelar Florenței în vederea unor canalizări sistematice ale cursului fluviului Arno, care a prilejuit acum câțiva ani marea inundație a celui mai important oraș al artei din lume.
A plecat la Milano ca pictor, muzician, sculptor, arhitect și inginer în serviciul ducelui Ludovico Sforza, care se silea să dea curții și orașului său o strălucire artistică și culturală comparabilă cu a Florenței. Se duce din proprie inițiativă, pentru a-și asigura liniștea necesară realizării marilor sale proiecte la adăpostul autorității unui șef de stat luminat și orgolios, sau este invitat de acesta, cucerit de farmecul personal al ambasadorului cultural, pe care Lorenzo Magnificul îl trimisese cu un prilej oarecare pentru a-i arăta cea mai frumoasă podoabă a artei florentine? Este probabil că Leonardo a favorizat ocazia, viața florentină dând, în ultima vreme, semnele unei neliniști care va culmina peste nu prea mulți ani cu rugul lui Savonarola.
În orice caz, Ludovico „Maurul”, odată stăpân pe destinele Milanului, voia, cum spunea un sonet dedicat lui, să facă din Milano o nouă Atenă în științe și arte. Strălucita curte ducală, precum și orașul bagat, în plină dezvoltare, realizau cadrul cel mai patrivit pentru operele ce le plănuia geniul lui Leonardo la vârsta de 30 de ani. El vine la Milano în 1483. Știuse să-și sprijine dorinta oferind ducelui să-i realizeze proiecte militare secrete care să facă ducatul său inexpugnabil față de orice dușman. Nu ne putem opri gândul de la încă un element de apropiere cu Arhimede. Chiar și sfera cerească, construită pentru a reprezenta paradisul cu prilejul uneia dintre numeroasele festivități ale curții, ne reamintește de modelul celebru al bolții cerești construită de siracuzan (Arhimede).
În această epocă, Leonardo pictează pentru împăratul Maximilian o „Nativitate”, pe care un contemporan o califică drept un „cap de operă unic și minunat” tablou astăzi pierdut. Pictează „Cina”, cea mai renumită operă a lui, în refectorul mânăstirii Santa Maria delle Grazie, cunoscută nu atât din aspectul pe care îl are azi, cât din numeroasele desene și studii cu care Leonardo a întovărășit această lucrare capitală a vieții lui de pictor. Leonardo lucra „Cina” concomitent cu statuia ecvestră a lui Francesco Sforza. Isprăvise și „Cina” de doi ani, făcuse sși modelul, în pământ al uriașului cal, poate și pe călăreț, când Ludovic al XII-lea, regele Franței, va veni a doua oară în Italia, de rândul acesta ca dușman. Va fi primit ca liberator în Milano.
Impresionat de „Cină”, regele Franței ar fi voit s-o transporte, cu întreg peretele pe care era zugrăvită, în Franța; se mulțumește însă să invite pe pictor, care va reține ideea pentru a-i răspunde mai târziu, dacă nu chiar atunci, favorabil.
Între timp, înainte de dramaticul sfârșit al ducelui Sforza acesta întemeiază, se pare, o Academie care purta numele de „Leonardo da Vinci”, iar Vinci face portretul Lucreziei Crivelli, favorita ducelui, după moartea soției acestuia, Beatrice d'Este, precum și portretul Ceciliei Gallarate, o Sapho a vremii.
În aceeași epocă a executat diverse lucrări de canalizare și a colaborat cu Bramante la edificarea sau la amenajarea monumentelor publice ale ducatului. Odată cu secolul nou, al XVI-lea, este diu nou acasă la Florența, peste care trecuse furtuna stârnită de tragedia lui Savonarola.
Pentru o scurtă vreme, de cel mult doi ani, este în serviciul lui Cesare Borgia ca inginer. Construiește cetăți, desenează hărți, indică drumuri de trasat, până când, în 1503, Papa Alexandru moare și, după el, Cesare, fiul său. În 1503, Leonardo este din nou la Florența, liber de angajamentul, de care-l dezlegase regele Franței, în favoarea lui Cesare Borgia.
Primește, în același timp cu tânărul său rival Michelangelo, sarcina de a decora cu un tablou sala celor patruzeci din palatul Signoriei. Lui îi revine să picteze bătălia de la Anghiari. Cartonul, pe care timp de doi ani schițase admirabila operă, era gata în 1505. Pictura însă n-a reușit din pricina culorilor și a dispărut complet după scurtă vreme. Ținând seama de partea păstrată a cartonului, opera aceasta a însemnat totuși un model inimitabil al oricărei bătălii, cu învălmășeala ei de oameni și de cai.
În același timp a creat Gioconda, având ca model o doamnă florentină, imortalizare cum n-a mai fost alta, și Leda, care se găsește acum în Galeria Borghese.
Dar atmosfera Florentei nu-i mai convenea. De aceea, după o scurtă ședere la Milano, acceptă invitația regelui Franței și intră în serviciul său, cu autorizația necesară a Signoriei florentine. Continuă însă a conduce lucrările de canalizare în regiunea Milanului. Își aranjează afaceri încurcate de moștenire în urma morții părintelui său, dar repede protecția regelui Franței rămâne fără valoare, pentru că Iuliu al II-lea reușește să unească pe italieni, care izgonese armatele franceze din țară. Liniștea s-a dus; Leonardo o caută la Roma, unde ajunge spre sfârșitul anului 1513. Între timp, Iuliu al II-lea murise și în locul său venise un alt papă, Leon al X-lea, fiul lui Lorenzo Magnificul, care-l găzduiește la Belvedere cu o pensie importantă. Relațiile cu tânărul papă, care avea pe lingă el trei genii cu trei vârste deosebite: Leonardo, Michelangelo și Rafael, și în plus pe Bramante, nu erau ușoare. Papa își împărțea greu favorurile. Împrejurările au dezlegat însă dificultatea. În primele zile ale anului 1515 moare regele Ludovic al XII-lea și îi urmează Francisc I, care, puține luni după aceea, trece cu o mică armată în Italia și, în bătălia din septembrie de la Marignano, devine din nou stăpânul ducatului Milan.
În ambasada Papii pentru Francisc I se găsea și Leonardo. N-a trebuit mult ca regele să fie sedus de geniul marelui om și astfel s-a restabilit legătura ruptă cu zece ani în urmă. Leonardo va locui de aici înainte în Franța, în castelul Cloux de lângă Amboise, care era reședință regală, și va avea o pensie importantă și o bătrânețe scutită de preocupări materiale, în tovărășia elevului său credincios Francesco Melzi.
Va putea încă organiza pentru suveranul și prietenul său partea decorativă și artistică a festivităților care se vor da la Amboise și va întreprinde lucrări de asanare și de canalizare a regiunii, lucrări care dăinuie și azi.
Unii biografi cred că în această periondă Leonardo, deși bolnar, a pictat una dintre operele cele mai impresionante prin complexitatea și adâncirnea expresiei: ”Sfîntul Ion”.
A încetat din viață la 2 mai 1519 răpus de boală. Odată cu el dispărea una din cele mai mari personalități pe care le-a avut omenirea: prin picturile sale crease modele nepieritoare ale acestei arte, prin operele sale tehnice arătase bogatele posibilități constructive ale geniului, iar prin reflecțiile și serierile sale deschisese drumurile noii științe în serviciul umanității, concretizând în ființa lui un nou mod de înțelegere a vieții.


http://www.youtube.com/watch?v=Jm_7hEUHMpc&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=HOK5z_-3T74


Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #21 : Aprilie 02, 2012, 18:53:49 »
NICOLAUS COPERNIC
(n. 19 februarie 1473, în orașul liber hanseatic Torun, aflat azi în Polonia - d. 24 mai 1543, Frauenburg, astăzi Frombork, Polonia)

       

A trăit între 1473 și 1543, într-o perioadă unică a istoriei Europei, populată de eroi singuratici, martoră a unor experiențe creatoare cum au fost acelea ale lui Leonardo da Vinci, Michelangelo, Savonarola sau Machiavelli.

Pentru a înțelege pe Copernic, trebuie să-l încorporăm strâns acelei epoci, ordinii de lucruri pe care ea o reprezintă și formelor de gândire care o caracterizează; în primul rând trebuie să ținem seama că el aparține în chip intim catolicismului roman universalist, așa cum era iradiat din Italia în toată Europa acelei vremi de luptă.

Perioada de viață a experiențelor, tinerețea și anii cei dintâi ai maturității și i-a petrecut în Italia și mai ales la Roma. De la 1496, când a debarcat la Padova, și până în 1510, când s-a întors în țară, unde trebuia să rămână până la sfârșitul vieții, toți anii frumoși dintre vârsta de 23 de ani și cea de 37 de ani, Copernic i-a petrecut studiind sau predând astronomie, matematică, medicină, teologie, în Universitățile catolice ale Italiei.

Era născut în 1473, la Torun sau Torn, unde străjuiesc și astăzi ruinele castelului ridicat de cavalerii teutoni, stăpânii de atunci ai locurilor. Rămas de copil fără părinți, fratele mamei sale, episcop al unei dioceze învecinate, i-a supravegheat studiile destinate a-l îndruma spre cariera ecleziastică, potrivită temperamentului său. Și-a luat repede titlul de doctor în medicină la Universitatea din Cracovia, și a rămas dealtfel credincios acestei profesiuni medicale, pe care a practicat-o toată viața. Curios de știinte și arte, a întreprins, înainte de a-și lua o reședință definitivă, acea călătorie în Italia, care trebuia să-l perfecționeze în așa măsură, încât să devină cel mai de seamă astronom al epocii.

La Padova fiind, el face dese călătorii la Bologna, unde profesa și făcea bune observații un astronom, prețuit pe atunci, Domenico de Novarra. Cu acesta împreună, el observă o ocultație a stelei Aldebaran de către Lună, iar mai târziu, devenit el însuși profesor într-un colegiu roman, Copernic urmărește, către 1500, toate fazele unei eclipse de Lună.

Aparatele cu care se efectuau observațiile în acea epocă erau din cele mai simple. Pentru observatorul pe care Copernic și-l instalase mai târziu la Frauenburg, el și-a construit singur toată instrumentația. Pentru măsura paralaxelor, el construiește un aparat compus din trei triunghiuri de lemn articulate între ele.

Cu aceste aparate simple, Copernic a refăcut totuși toate observațiile ce i-au fost necesare pentru a-i arăta cât mai exact poziția comparativă a corpurilor cerești, reușind să-și facă o imagine structurală a cerului, care a fixat cadrul viitoarei mecanici cerești și al astronomiei moderne.

Copernic verifică, printr-o răbdătoare comparație a observațiilor ce s-au făcut în decursul timpului, fenomenul pus în evidență încă de Hiparch și studiat de urmașii lui, sub numele de „precesia echinocțiilor”. Din aceleași observații, el mai deduce, pentru prima oară, fenomenul de schimbare a înclinației axei Pământului pe ecliptică.

Acest complex de observații proprii sau ale vechilor astronomi îi este suficient pentru a obține o viziune de ajuns de bună pentru mișcările planetelor, pentru fenomenul încă neexplicat al stațiilor și retrogradațiilor, sau pentru mișcarea Lunii, care-l preocupă cu deosebire.

Observațiile sale sunt făcute cu grija și spiritul critic al unui experimentator de azi. Aceluiași ciur critic îi sunt supuse cele ale astronomilor vechi, de la Hiparch și Ptolemeu până la ale contemporanilor săi dându-le astfel o adevărată valoare tehnică.

Sprijinit pe această cuprinzătoare sumă de observații, după ce a reflectat îndelung asupra diferitelor scheme care au fost propuse în decursul timpurilor pentru lumea corpurilor cerești, după ce, în particular, a examinat din nou concepția lui Ptolemeu și aceea mai veche pe care o profesa școala lui Pitagora, care așază Soarele în centrul sistemului planetar, s-a decis pentru aceasta din urmă. Cu hotărâre neclintită, el și-a propus să nu-și ia odihnă până ce nu va demonstra adevărul acestei propoziții și decide să compună o lucrare în care să prezinte planul nou, planul copernican al cerului. Lucrarea, care avea să vadă lumina tiparului mulți ani mai târziu sub titlul „Despre mișcările de revoluție ale corpurilor cerești” (De revolutionibus orbium coelestium), este începută încă din timpul reședinței sale romane, prin 1507. În umbra acelui „Jupiter tonans”, care era Papa Iuliu al II-lea, Copernic își căpătase, odată cu renumele de astronom, gradele călugărești, care i-au făcut posibilă numirea de canonic la Frauenburg, unde și-a isprăvit opera prin anul 1514.

Este foarte curioasă exaltarea atâtor istorici de mai târziu care, asemenea lui Voltaire, vor să mărească gloria lui Copernic, atribuindu-i invenția pe de-a-ntregul a ideii că planetele se rotese în jurul Soarelui și nu invers. Numai o pasiune politică l-a putut duce pe Voltaire la astfel de concluzie, care nu concordă cu adevărul, așa cum rezultă din textul însuși al operei lui Copernic, și nu concordă nici cu atitudinea spirituală a lui Copernic.

Copernic a studiat atent lucrările vechilor astronomi, observațiile și argumentele lor, referințele care se găsesc în Plutarh și Aristotel, Arhimede sau în scriitorii latini.

După aceste referințe, se pare că Pitagora și școala lui luaseră ideile relative la rotația și translația Pământului de la caldeeni sau egipteni. Pentru Heraclit, ca și mai târziu pentru Nicetas din Siracuza, Pământul se învârte în jurul axei sale, iar mai aproape de noi, către 300 î.e.n, Aristarb din Samos îi presupune o mișcare în jurul Soarelui, considerat fix.

Dacă mai e nevoie de argumente vom reaminti, cu unul din biografii lui Copernic, că Ptolemeu, autorul acelei vestite Almogesta, care fixase ca o constituție oficială regulile mșcării Sistemului solar, cunoștea ipoteza celor două mișcări ale Pământului și o combătușe cu numeroase argumente.

Este pentru multă lume încă și azi surprinzător cum a fost posibil ca Almagesta să fi domnit fără nici o serioasă opoziție timp de aproape paisprezece secole, în vreme ce numeroase fapte de observație arătau mereu greutăți de adaptare a teoriei lui Ptolemeu la realitate. Autoritatea conservatoare a bisericii catolice nu explică, așa cum se crede de obicei, acest fapt, pentru că nu avea în realitate nici un amestec esențial cu el. Conflictul galilean între teoria mișcării Pământului și aceea a fixității lui, între Ptolemeu și Copernic, este un lucru ulterior operei lui Copernic însuși, el îmbracă un caracter istoric și se petrece pe un alt plan decât acela al concepției pur tehnice a ordonării sistemului solar. În epoca lui Copernic și cu atât mai mult înainte încă de această epocă, nici o autoritate alta decât a științei înseși și a oamenilor ei nu putea împiedica ideile adverse doctrinei ptolemeice să se manifeste. Trebuie deci căutat în doctrina însăși și în spiritul  uman motivele unei așa de mari rezistențe a doctrinei ptolemeice la asaltul faptelor.

Să observăm mai întâi că ideea ptolemeică nu era absurdă. Se poate fără îndoială și azi concepe o descriere a mișcării corpurilor cerești de către un observator de pe Pământ, raportând toate mișcările la el. Descrierea ar fi complicată, dar, într-o primă aproximație, nu prea depărtată de cea a lui Ptolemeu sau, mai exact, de aceea la care se ajunsese în epoca lui Copernic, cu întreg angrenajul de epicicluri și excentrice. Curbele pe care le-am întrebuința noi azi pentru această descriere ar fi diferite, dar rezultatul practic, într-o aproximație potrivită cu aparatele epocii copernicane, n-ar fi foarte diferit. Dar lăsând la o  parte știința de azi ș întorcându-ne la aceea a perioadei dominate de concepția lui Ptolemeu, vom observa că acesta a dat nu doar o schemă a sistemului, așa cum propuseseră alți astronomi înaintea lui, ci un mecanism, o tehnică prin care schema inițială se putea adapta la realitate, prin care i se puteau îngloba diferitele observații, prin care ea se putea perfecționa continuu sub impulsul acestor observații. Mecanismul epiciclurilor ptolemeice constituie o adevărată teorie a cerului făcută după principii oarecum estetice, care n-au încetat a avea priză asupra spiritului nostru nici azi.

Unei teorii vaste, cuprinzând un mecanism relativ simplu, i se putea opune, în genere fără nici un succes, orice părere individuală, orice schemă; omul de știință răspundea păstrând vechea teorie cu adăugarea câtorva noi rotițe, câtorva noi epicicluri, și faptul de experiență care părea să aducă teoria în contradicție cu lumea era digerat.

Numai excesiva complicație la care se ajunsese în epoca lui Copernic arăta viciile fundamentale ale teoriei și impunea o schimbare.

Să observăm însă că în realitate a trebuit să-l așteptăm pe Newton ca să putem opune teoriei ptolemeice o nouă teorie capabilă de aceleași puteri asimilatoare ale experienței, închizând în ea însăși principiile unui mecanism care să guverneze toate mișcările corpurilor cerești, cel puțin în vecinătatea acestei insule pe care o constituie sistemul solar.

Copernic n-a propus o teorie nouă, comparabilă și în opoziție cu aceea a lui Ptolemeu, ci o schemă descriptivă nouă, un model nou în opoziție cu modelul complicat la care se ajunsese cu teoria lui Ptolemeu.

Asemeni contemporanilor săi Michelangelo, Leonardo, Machiavelli, el a făcut operă de tehnician și de artist. El a realizat o viziune proprie a universului astronomic, fără a împieta nici asupra altor științe, nici asupra altor preocupări omenești, respectând faptele, urmând cu sinceritate tendințele spiritului propriu, izolându-se, pentru a realiza, de orice influență străină, singur cu problemele sale în față, fără a se supune altei discipline decât aceea a obiectului care-l interesa. O adevărată experiență trăită până la o plină realizare. Ca și ceilalți uriași contemporani, Copernic este un gânditor adânc și original, așa cum gânditor viguros era Michelangelo, sau Leonardo, sau Machiavelli, sau Papa Iuliu al Il-lea. Dar gânditor în felul unui artist care- și adâncește propriile obiective, le frământă, le răscolește, le interpretează, rămânând în cadrele rigide ale unei preocupări delimitate, legată de acele obiective. Epoca este caracteristică prin atari experiențe individuale și, în același timp, prin lipsa totală de filosofi, în înțelesul depășirii marginilor fiecărei specialități pentru a merge la general și la comun.
       
Teoretic, Copernic rămâne fidel principiilor de bază care inspiră Almagesta. Virtuțile estetice ale cercului și ale sferei rămân principiile călăuzitoare ale Universului său, care nu rezultă din aplicarea vreunui mecanism, ci se prezintă ca un model construit cu o răbdare genială, în conformitate cu datele observațiilor și cu o înfățișare incomparabil mai simplă decât schema ptolemeică.
       
Fiind vorba numai de o schemă, nu-i deloc surprinzător că „De revolutionibus orbimn coelestium” a rămas multă vreme un simplu fapt singular, deși era binecunoscută cercurilor oamenilor de specialitate.
       
Nu-i surprinzător că un astronom ca Tycho Brahe, care a înmulțit observațiile cerului și le-a perfecționat ca nimeni până la el, să nu fi fost satisfăcut de schema copernicană, ci să fi căutat într-o înglobare a acesteia în mecanismul ptolemeic o soluție a greutăților la care acest din urmă mecanism nu mai rezista cu succes. Nu-i de mirare că Kepler, după ce stabilește în cadrul general al schemei copernicane, perfecționând-o, legile precise ale mișcărilor planetelor, rămâne nesatisfăcut de aceste rezultate pur descriptive și caută, fără succes dealtfel, în principii mistice, esența mecansimului care animă mișcările corpurilor cerești.
       
Opera lui Copernic nu are nevoie să i se atribuie merite străine de ea, pentru a rămâne o glorie a culturii europene.


Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976

Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #22 : Aprilie 08, 2012, 20:00:24 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea I-a)

COPILĂRIA

„S-a născut deci Galileo Galilei, nobil floretin în ziua de 19 februarie 1563, după  stilul florentin, în cetatea Pisa, unde  locuiau atunci părinții săi.
Tatăl  său, Vincenzio di  Michelangelo Galilei, a fast om foarte priceput în matematici și mai ales în muzica speculativă, pe care o cunoștea așa de bine că poate dintre  teoreticienii moderni de nume mai mare n-a fost până atunci nici unul care să fi scris mai bine și cu mai multă erudiție, cum ne arată operele sale publicate, și în primul rând Dialogul  muzicii  vechi și  moderne (Dialogo della musica antica  e della moderna), pe care l-a tipărit la Florența, în 1581. El adăuga la perfecțiunea teoriei și îndemânarea practică, cântând admirabil cu diferite instrumente, muzicale și în special cu lăuta, în care a fost celebru. Cel mai mare fiu al său a fost Galileo.
Acesta a început din  primii ani ai copilăriei să dea semne de vioiciune a minții; se exercita să facă el însuși felurite instrumente și mașini, încerca în modele mici ceea ce vedea în mare, cum erau mori, galere și alte mașini mai  comune. În lipsa vreunei părți necesare acestor   jucării copilărești, el inventa, servindu-se de pildă de ace de  balenă în loc de  fierul ce nu-l avea, sau, după împrejurări, dând mașinii alte mișcări decât acelea pentru care era destinată, munai ca să meargă și să nu rămână neperfectă.
A petrecut câțiva ani ai tinereții studiind umanități cu un profesor mediocru din Florența.
Dar tânărul, cunoscând lipsa de mijloace a familiei și voind totuși să se înalțe, și-a propus să înlocuiască sărăcia ce i-o dăduse soarta, cu hărnicia la studii; de aceea, punându-se să citească autorii latini, a ajuns prin el însuși la acea erudiție literară, de care s-a arătat apoi împodobit cu bogăție în orice întrunire privată, în cercuri sau academii, valorificându-și știința în orice materie morală sau științifică, serioasă sau glumeață.
În acest timp s-a pus să învețe și limba greacă, ajungând să o posede destul de bine, ținând-o minte și servindu-se de ea pentru studii mai importante.
Ascultă preceptele logicii de la un călugăr Valombrosan; dar termenii dialectici, definițiile și distincțiile, mulțimea serierilor, ordinea doctrinei păreau uscate, fără profit și dădeau puțină mulțumire inteligenței sale rafinate.
Cea mai  plăcută ocupație era pentru el muzica practică și  sunetul coardelor și al lăutei, în care, urmând exemplul și învățătura părintelui său, ajunsese la așa perfecțiune, că de mai multe ori se punea la întrecere cu cei dintâi profesori din Florența și Pisa, fiind foarte bogat în invenții și întrecând în finețea și grația atingerii coardelor chiar de părintele său; suavitatea în cântecul cu lăuta o păstră până în ultimele sale zile.
Avea mare atracție și către desen, în care avea așa de mult geniu și talent, încât el singur spunea mai târziu prietenilor că dacă ar fi putut, la vârsta aceea, să-și aleagă profesiunea, ar fi ales pictura. Și în adevăr, el căpătase cu vremea un gust așa de rafinat, că părerea lui despre picturi și desene era căutată de artiști ca Cigoli, Bronzino, Passignano, Empoli și alți pictori de seamă ai vremii lui, prieteni buni ai săi, care adesea îi cereau părerea pentru compoziția unui tablou, pentru perspectivă, pentru culoare și pentru orice lucru al picturii, recunoscând lui Galileo un gust și o grație așa de perfecte cum nu mai găsiseră la nimeni; Cigoli, ținut de Galileo ca cel dintâi pictor al vremii, atribuia mare parte din ce făcuse bun sfaturile lui Gahleo, spunând între altele că în perspectivă el singur era maestru”.
(După povestirea lui Vincenzio Viviani)


STUDIILE

În Florența nu exista universitate, de aceea Galileo, pe care părintele său îl destina medicinii, a fost trimis la Universitatea din Pisa, unde între 1581-1585 urmează medicina și filosofia, care pe vremea aceea mergeau strâns legate. Filosofia care se preda în școlile timpului era  acea aristotelică și avea caracter enciclopedic, cuprinzând astronomia, fizica și în genere științele pozitive ale naturii.
Astfel a venit  Galileo în contact cu aceste științe și aici a început să se manifeste personalitatea lui incapabilă să accepte doctrina oficială. Inteligentă larg deschisă experienței, temperament viguros, care se identifica cu înțelegerea lucrurilor naturii, entuziast și sigur de el, și-a câștigat repede antipatia profesorilor aristotelicieni, considerat ca  având un prea ascuțit „spirit-de contradicție”.
El discuta, cu seninătatea încrederii în puterile proprii, autoritatea lui Aristotel. Ales de natură să dezvăluie lumii o parte din secretele care atâtea secole au rămas îngropate în sclavia părerilor unui singur om, „Galileo nu i se putea lăsa pradă orbește”. Era veșnic de partea bunului simț, al observației directe și împotriva apărătorilor, cu orice preț, ai doctrinei oficiale.
Dar puterea lui Aristotel era de aramă. În „Dialogurile” de mai târziu ale lui Galileo se povestește cum un personaj, om de cultură deosebită, cu mult spirit, dar îmbibat de filozofia oficială, asistă la o demonstrație anatomică a unui mare doctor, cercetător, în spirit nou, al  adevărurilor naturale și care arătase pe un cadavru cum originea nervilor este în creier și nu în inimă. Filosoful nostru exlamă: „Mi-ați demonstrat aceasta așa de bine, încât aș fi silit să afirm că acesta e adevărul, dacă textul lui Aristotel, care spune precis că nervii se nasc în inimă, nu s-ar împotrivi”.
Încă din primele sale studii, Galileo era un sârguincios cercetător al scriitorilor vechi. La Pisa, el continuă să studieze  pe  textele  originale ale lui Aristotel și Platon. Din Aristotel s-a pătruns mai ales de recomandațiile lui de metodă în cercetarea naturii.
„...Eu cred cu tărie că el (Aristotel -  N.A.) căuta mai întâi să se asigure, pe calea simțurilor și a experienței, despre ce era  cu putință să fie adevărat dintr-o propoziție și că după aceea mergea să caute mijloace pentru a o putea demonstra...”, spune Galileo mai târziu în „Dialogurile” asupra sistemelor lumii. Luând apărarea lui Aristotel, în altă parte a acelorași „Dialoguri”, în legătură cu doctrina inalterabililății cerurilor, spune: „Noi avem în secolul nostru fapte și observații noi și de așa natură, încât nu mă îndoiesc că dacă Aristotel ar reveni între noi și-ar schimba părerea. Aceasta se înțelege cu claritate din însuși felul său de a filosofa”.
Dar nu cărțile și discuțiile textelor puteau să satisfacă pe Galileo. Geniul său de fizician a lăsat de pe acele vremuri încă urmele trecerii lui prin Pisa. Nu este nici un motiv serios istoric, afară de îndoiala  naturală în fața fiecărei legende despre eroi, să considerăm ca neadevărată sugestia ce a dat ochiului său de observator și cugetării sale limpezi, deschisă asupra oricărui fenomen al  naturii, oscilațiile candelabrului din bolta domului de la Pisa.
Ceea ce caracterizcază de la început factura lui și îl înrudește cu Arhimede este faptul că, la observația acestei oscilații, interesului pur calitativ pentru fenomene i s-a asociat necesitatea unei măsuri cantitative, care a mers împreună cu ingeniozitatea practică și, în lipsa unui instrument de măsură a timpului, a măsurat durata oscilațiilor după bătăile pulsului său. El a stabilit atunci legea isocronismului mișcărilor pendulare, preludiu al seriei de descoperiri dare aveau să se întemeieze fizica modernă.


PRIMELE LUCRĂRI

Reîntors la Florența fără diploma de medic, dar pasionat pentru matematică și mecanică, începe a studia problema centrului de greutate al solidelor.
Studiază mai întâi pe Euclid, dar spiritul prea pur geometric al operei acestuia nu-l interesa așa de aproape. S-a oprit la  Arhimede, familiar propriului său  geniu, așa cum făcuse și Leonardo cu aproape un secol înainte.
„După ce am revăzut cu atenție ceea ce demonstrează Arhimede în cărțile lui „Despre lucrurile care stau în apă” și „Despre lucrurile care cântăresc deopotrivă, mi-a venit în minte o metodă de rezolvare a problemei aliajelor care trebuie să fie aceea adevărată pe care o adoptase și Arhimede”, spune Galileo.
El a inventat în acest scop o balanță hidrostatică, numită „bilanceta”, care a dat și titlul primei sale lucrări științifice (1586) în limba italiană (vulgară, după expresia timpului), pe care o va iubi și cultiva cu atâta perfecțiune în cursul tumultuoasei sale vieți.
În aceeași vreme, Galileo profesează matematica la Siena și dă lecții private la Florența, începând și o corespondență științifică cu unii învățați de seamă ai vremii, cum era iezuitul Clavio de la Roma sau Guidobaldo dal Monte, despre care vom mai  vorbi.
Galileo se avintă și în republica literelor. Avem din acest timp al șederii lui în Florența două lecții la Academia Florentină asupra figurii, poziției și mărimii Infernului lui Dante, în care, alături cu dovada unor alese calități literare și a unor cunoștințe istorice de invidiat, străbate spiritul său de organizare științifică, încercând să dea o formă, o arhitectură și o ordine fizică infernului capricios al imaginației marelui poet.
Poeții mari ai timpului l-au interesat de asemenea. Pline de viață și de emoție sunt acele „Considerații asupra lui Tasso” (Considerazioni al Tasso), scânteind de spirit critic, precum și Note la Ariosto (Postilele la Ariosto), scrise cu admirație și simpatie. Pentru Ariosto n-are decât cuvinte de admirație.
Dar aceste preocupări sunt doar semnul unui spirit bogat, trăind probabil o viață de relații interesante în acel oraș care, în umbra unui trecut de artă și de cugetare așa de excepțional, a păstrat o atmosferă rafinată, până la excesele vizibile în producția literară și artistică a timpului.
Galileo aspiră la o catedră de matematică Ia Bologna sau Padova. Deocamdată admiratorul său, marchizul Guidobaldo dal Monte din Pesaro, reușește pe lângă curtea ducală din Florența să obțină, în 1589, numirea lui Galileo la catedra de matematici vacantă de la Universitatea din  Pisa, pe trei ani, cu 60 de scuzi  pe an.


LA PISA

Iată-l dar pe Galileo într-o cetate a peripatetismului, coleg al acelora din mintea cărora nu fusese uitat ca școlar nesupus.
Pe când el încerca să scoată știința la lumina vieții, a experienței, a inteligenței limpezi, colegli săi, erudiți în știință de texte, își plimbau cu gravitate toga profesorală la catedră ca și în oraș, ascunzând sub cutele ei sterilitatea minții și neputința imaginației, așa cum spune Galileo însuși într-un capitol asupra togei, într-una din scrierile sale.
În această atmosferă puțin prielnică, Galileo, în puterea tinereții, își dezvoltă febril activitatea. Imaginează cicloida, cu ocazia unui proiect de pod peste  Arno.
„Expune tratatul lui Aristotel despre mișcare și, după ce, spre indignarea colegilor peripateticieni, combate de la catedră – însă cu reverența ce se cuvine - concluziile curții, o lasă în scoală și, urmat de studenți și de înșiși profesorii impresionați, experimentează, de la înălțimea campanilei înclinate a Pisei, căderea corpurilor grele; vorbește mai departe prietenește cu studioșii și coboaru de-a lungul malurilor până la gura Arnoului, în fața mării imense și luminoase, unde expune cu genialitate platonică primele linii ale acelor dialoguri asupra științei noi, care vor forma peste cincizeci de ani, la apunerea fără mingâiere a vieții sale, primul codice legislativ al dinamicii” (Del Lungo).
Cu acest prilej, Galileo relevă eroarea ideii că viteza căderii unui corp este proporțională cu greutatea sa, el arătând că pietre de diverse mărimi și de substanțe deosebite cad la picioarele turnului în același timp.
Nu trece mult și e atras de astronomie.
În Pisa, Galileo iubea tovărășia lui Jacopo Mazzoni, om învățat, profesor de  filosofie. Știm că la Pisa expune doctrina oficială a sistemului lumii, dar nu avem multe semne despre modul  cum  ideile   lui  Copernic au început să-l cucerească.
Jacopo Mazzoni pare să fi fost cel dintâi confident al îndoielilor  sale copernicane.
Noutatea metodelor folosite la cursuri, tăria caracterului, combativitatea lui  Galileo i-au făcut numeroși dușmani în Pisa, așa că șederea acolo s-a dovedit dificilă. Se adăuga la aceasta și nevoia de a găsi o ocupație mai productivă decât cei 60 de scuzi anual pe care-i primea.
Stăruințele câtorva prieteni și protectori și renumele bun ce și-l făcuse în timput lecțiilor din Pisa au contribuit deopotrivă la reușita cererii  pentru catedra de matematici vacantă de la Universitatea din Padova. A fost numit printr-un decret al Serenissimei din 26 septembrie 1593 ca „cel mai de seamă în materie”, cu 180 de fiorini pe an.


Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #23 : Aprilie 09, 2012, 17:42:08 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea a II-a)

PADOVA ȘI  VENEȚIA

Padova era sortită să fie locul gloriei sale de învățat și profesor. Universitatea din Padova, cea mai căutată din Italia, era vestită în lumea întreagă. Libertatea de învățământ, sub scutui liberei republici a Veneției, singura în stare să țină piept papalității și Inchiziției, atrăgea profesori și studioși din toată Europa.
Vântul de foc, care-l smulsese pe Giordano Bruno din Padova și Veneția și îl ținea în acel an (1592), prizonier hărăzit rugului, în închisorile Sfîntului Oficiu din Roma, trecuse prin surprindere în lipsa lui fra Paolo Sarpi, consilierul juridic al Serenissimei și aprig dușman al Inchiziției. Acest om de excepție va deveni prieten apropiat, admirator și protector al lui Galileo; intransigent față de Roma, temut de iezulți, îi va alunga curând după aceea din Veneția („în două bărci, spre nemângiierea multor femei care le erau credincioase”, spune într-o scrisoare Galileo).
Filosofia aristotelică era reprezentată și la Padova însă de o personalitate puternică, de un spirit pe atât de vast și solid, pe cât de bizar, dar liber și hotărât în rigurozitatea tăioasă și absolută a credințelor sale, împotriva tuturor, chiar a teologilor și a Inchiziției cu care va avea de-a face mai târziu. Cremonino era un adversar demn de Galileo.
Autoritatea Serenissimei era mare, cu toată slăbirea ei ca putere politică. Un biograf al lui Galileo afirmă că niciodată înțelepciunea și știința guvernării n-au strălucit atâta în Veneția ca acum, când trebuiau făcute toate sforțările ca să se păstreze patrimoniul, Republica avea legi aspre, dar libertatea opiniilor filosofice nu era încătușată; era geloasă de orice glorie care se manifesta între zidurile sale, înțeleaptă în ocrotirea geniului și păzitoare a liberei sale dezvoltări.
„Libertatea și monarhia de sine însuși”, cum îi scria mai târziu patricianul filosof Gianfrancesco Sagredo lui Galileo, se putea găsi numai în Veneția și cugetarea lui Galileo numai în acest cadru putea înflori.
Anii șederii lui în Padova, de la 1592 la 1610, au fost, cum spunea singur, cu melancolie, în urmă, cei optsprezece ani mai frumoși din viața sa. Ani de muncă și fericire, pe care i-a colorat temperamentul său bogat, amestecul cu tinerii care alergau bucuroși la învățătura sa și în casa-i ospitalieră, ușurința vieții îmbelșugate pe care i-o procura munca. Știința, redusă de el la exacta observație a faptelor și fenomenelor, va arăta ochilor săi, pentru prima oară între toți muritorii, misterele cerului. Libertatea, prețioasă între toate, curtenia strălucitoare, cordială, sociabilitatea literară a oamenilor, dragostea și prietenia îl favorizează. Marele sprijin și o mare putere a vieții lui Galileo a fost prietenia. Generos, entuziast și puternic, a strâns în jurul său un mănunchi de spirite alese, prieteni și admiratori, protectori și discipoli, personalități de frunte, credincioși până la urmă, continuatori ai metodelor, apostoli ai științei pe care Galileo o ajută să se întemeieze.
Inaugurarea lecțiilor lui Galileo era așteptată cu nerăbdare și bucurie. Când la 7 decembrie 1592 se prezintă în fața auditoriului, succesul său a fost o sărbătoare și faima sa se întinse departe. În puțină vreme, Universitatea din Padova nu mai avea o sală destul de vastă pentru numeroșii auditori ai acestui genial învățat. Momentul istoric pentru științele naturii era unic, după cum unică era personalitatea profesorului, a cărui învățătură cuprindea dinamica, astronomia, mecanica, cultivând activ și mecanica aplicată, legând intim raționamenul matematic cu experiența, știința pură de cea practică.
S-a arătat folositor republicii, făcând cursuri și scriind un tratat despre fortificații.
Dăruit ca și Leonardo și cu geniu practic, a construit o mașină de ridicat apa, un termometru, precum și ceea ce el numea compasul geometric și militar - instrument practic, înlocuit astăzi cu rigla de calcul.
Situația materială a lui Galileo se îmbunătățește prin răsplătirea muncii sale la catedră, precum și din vânzarea numeroaselor instrumente care ieșeau din atelierul mecanic ce-l instalase în casa lui.
El poate acum să-și ajute familia la care a ținut întotdeauna: mama și surorile lui, fratele său și „singura femeie cu care a avut legături mai lungi, Marina Gamba”.
De la aceasta a avut un fiu Vincenzo, pe care l-a legitimat în 1619, și două fiice care au luat vălul. Dintre ele, sora Maria Celeste din mînăstirea San Matteo d'Arcetri din Florența, ființa iubită cu deosebire de părinte, plină de inteligență și bunătate, a fost una din mângâierile și sprijinul zilelor grele de bătrânețe.
În umbra Veneției, geniul lui Galileo înflorește. Observator și speculativ în același timp, interesează la rândul său nu numai pe căutătorii de abstracții, pe curioșii de noutăți, dar și spiritele cele mai practice, cum erau puternicii timpului; atrage atenția întregii lumi asupra sa: colecția bogată de scrisori ce avem de la Galileo este o icoană a activității intelectuale a întregii Europe occidentale din acea epocă.


ÎN JURUL SISTEMULUI LUMII

Galileo citește școlarilor săi și interpretează Almagesta, după cum se vede în Tratatul său „despre sferă”, care servea pentru  cursul public și privat. Ca profesor, el se menține la început, potrivit cerinței timpului, în sistemul ptolemeic al  lumii.
Dar, parcurgând diversele capitole ale acestui Tratat, care e mai mult un rezumat de prelegeri, ai impresia unui artificiu, bazat  pe ipoteze curat verbale și așa de fățiș puse în lumină, încât pare sigur că Galileo a făcut construcția în așa mod ca orice minte luminată să aibă cel puțin îndoieli asupra validității alternativei ptolemeice.
Cu mult interes se urmărește în acest tratat capitolul principal despre mișcarea Pămîntului, care începe astfel:
„Întrebarea de față e demnă de considerație, fiindcă n-au lipsit filosofi și matematicieni foarte mari, care, socotind că Pămîntul e o stea, l-au făcut mobil. Însă noi, urmărind părerea lui Aristotel și Ptolomeu, vom aduce motivele pentru care se poate crede că el este complet fix”.
Mai departe, vorbind iar despre rotația probabilă a Pămîntului, zice că e mai mult decât verosimilă și de aceea a fost crezută de mulți, impinși mai ales de ideea ce li se pare imposibilă că tot  Universul afară de Pămînt să aibă o revoluție de la orient la occident, în 24 de ore; de aceea au crezut mai repede că Pămîntul se învârte în acest interval o singură dată, de la apus la răsărit Ptolomeu, luând în considerație această opinie, argumentează însă împotrivă-i.
De la Pitagora, care credea Pămîntul mobil în jurul Soarelui, la Copernic, un întreg șir de oameni au intuit, mai realist ca ptolemeicii, că Pămîntul se învirte în jurul Soarelui, cu calcule matematice mai solide ca ale lor, precum a arătat Copernic, dar, e drept, cu mai puține justificări fizice-experimentale aparente.
Simplitatea calculelor lui Copernic, exactitatea rezultatelor sale fuseseră primite de mai toată lumea catolică ca atare, ca niște simple calcule matematice, pornind de la o ipoteză și ea matematică, mai comodă decât cea ptolemeică. Ca dovadă, Conciliul din Trento, catolic mai presus de orice, a încredințat vredniciei lui Copernic efectuarea calculelor necesare pentru schimbarea calendarului.
Mulți dintre învățații iezuiți, care se țineau în contact cu progresele științei, nu erau refractari ipotezei copernicane, câtă vreme nu le atingea adânc interesele religioase și politice; erau chiar familiari cu ea, ca ipoteză matematică de lucru.
În aceeași vreme, celebrul Tycho Brahe, observatorul cel mai mare al cerului din câți a avut știința astronomiei în acea perioadă, ținea, datorită instinctelor sale de observator, să păstreze ceva din doctrina ptolemeică, mai apropiată realității sensibile. Nu mai era aceeași situația cu Kepler, matematicianul filosof, descoperitorul legilor de mișcare a planetelor pe orbitele lor. În corespondența sa cu tânărul, dar acum celebrul Galileo, îl îndeamnă pe acesta la sprijinirea doctrinei lui Copernic, convins că și el o îmbrățișase. Totuși  Galileo stă încă într-o rezervă, mărturisită de el către Kepler și datorită poate nu numai prudenței.
Lipsea desigur ceea ce-i trebuie pentru ca ideea să încălzească un temperament ca al lui Galileo, lipsea acea topire intimă a simțământului naturii cu ideea care-l atrăgea și desigur îl interesa, dar deocamdată numai pentru aspectul său abstract.
Fizicianul Galileo nu putea fi satisfăcut pe deplin numai de calcule. Argumentele de experiență imediată, aduse de Ptolomeu și repetate de el însuși în cursuri, îl vor fi impresionat într-o oarecare măsură.
Era atras desigur de simplitatea doctrinei lui Copernic, de puterea ce emana activitatea acestui om mare. E greu de crezut că era atras și de simpatiile filosofice ale lui Copernic (cum cred unii biografi), care mergeau mai ales către Platon, în fața aristotelismului intransigent al doctrinelor oficiale, deoarece, filosofic vorbind, Galileo era mai aproape de Aristotel decât de Platon. Însă de Aristotel cel veritabil și nu de cel contrafăcut de falsificarea peripateticiană a timpului. Era în natura lucrurilor să fie respins de tirania unei doctrine care nu admitea  discuție, nu mai admitea noutăți, care, după ce deschisese odată cutia cerului pentru a ne revela secretele lui Aristotel și Ptolomeu, o închisese pentru veșnicie ochilor și spiritului omenesc, fără să mai consulte pe Aristoții și  Ptolemeli timpurilor noi.
Scrisoarea către Jacopo Mazzoni din 1597 ne arată un moment din faza, critică încă, a evoluției cugetării lui Galileo. Discret, aș zice timid, în apărarea lui Copernic, scrie prietenului său cu prilejul unei cărți date de acesta la lumină:
„...de atâta am rămas, în primul moment, confuz și impresionat, văzând că Domnia-voastră atacați cu atâta hotărâre și așa deschis opinia pitagoricilor și a lui Copernic asupra mișcării și a poziției Pămîntului, care, fiind considorată de mine ca mai probabilă decât aceea a lui Aristotel și Ptolemeu, m-a făcut atent la argumentațiile d-voastra, ca unul care, în privința acestui lucru și a altora care depind de el, am oarecare îndoieli...”
În august, în același an, îi scrie lui Kepler, în Germamia, cu alt ton decât în trecut:
„Și eu atât mai mult voi face aceasta (voi citi cartea ta) cu cât de mulți ani am aderat la ideile lui Copernic și, plecând de la aceste principii, am putut găsi explicarea multor fenomene naturale, care ar rămâne neexplicabile cu ipoteza comună. Am strâns până acum multe dovezi și argumente, dar nu îndrăznesc să le public, înspăimântat de soarta înaintașului nostru Copernic, care, deși a căpătat faimă nemuritoare pe lângă cei puțini, pare vulgului de râs și fluierat. Eu n-aș întârzia să public cercetările mele dacă ar fi mulți ca tine; dar nefiind așa, mai amân acest lucru”.
În răspunsul său, Kepler îl încurajează și îl sfătuiește să înceapă lupta pentru biruința adevărului: „Confide, Galilcee, et progredere”.
Îndoiala lui Galileo începe să atace forma doctrinei, dar rămâne un timp numai critică, neconcludentă, până când experiența îi va revela prin telescop un cor nou, nemăsurat mai întins decât cerul lui Aristotel, fenomene cenști noi, transformări ale Soarelui, ale planetelor, ale Lunii, stele și nebulouse nevăzute încă; până când cerul și pământul se vor împreuna sub ochii săi în aceeași unitate fizică, cu aceleași legi, cu aceleași armonii și cu aceleași imperfecțiuni.
În același timp, experiența fizică directă, studiul aprofundat al mișcării îi pun în evidență relativitatea mișcării (Galileo observă că o piatră cade într-o corabie, de pildă, pentru observatorul din corabie, tot vertical, glonțul arunat de un pistol al unei persoane din corabie urmează aceleași legi, în corabie, oricare ar fi viteza ei, ca și cum ar sta nemișcată), ducând la construcția unei adevărate științe noi a mișcării, furnizând ultima piatră care îi întărește și îi confirmă pentru felul său de gândire doctrina mișcării Pămîntului și a planetelor în jurul Soarelui, și a rotației Pămîntului în jurul axei sale.
În faza aceasta nu mai avea în față o ipoteză matematică, ci  intuiția directă a realității de interesul căreia palpită întreaga lume științifică a timpului.
De aceea se poate considera că Galileo fizicianul-astronom, mai mult decât Copernic astronomul-matematician, a răsturnat, pentru lume, domnia lui Ptolomeu și Aristotel. De aceea el, după ce convingerea interioară s-a făcut, a izbit și a fost  izbit de apărarea înverșunată a aristotelismului oficial, de autoritatea puternică din mâna noilor cavaleri ai catolicismului, de iezuiții care țineau rugul fumegând încă de trupul unui alt mare instaurator. Dar Galileo nu va fi zdrobit nici fizic și nici moral, iar doctrina lui își va urma calea naturală. Dezvoltarea și întregirea fizică a sistemelor lumii s-a făcut, după el,  fără alte piedici decât acelea ce veneau de la greutatea inerentă pătrunderii oricărei idei mari.
Descartes mai întâi va formula cadrul general al unui sistem cuprinzător. Newton, instaurând legea gravității universale, a completat pentru atunci unitatea intimă a universului material, realizând legătura dintre toate părțile materiale ale sale, pentru satisfacția conștiinței oricărui fizician.
În aceeași vreme Galileo studiază magneții, sub influența lucrărilor lui Gilbert asupra magnetismului terestru, admirate atâta de el.
Totodată face experiențe asupra căldurii, care vor duce la descoperirea termometrului.
Viața era plăcută între lucrul său științific, reuniunile științifice din Padova și Veneția sau orele de libertate în tovărășia spiritelor alese, ca poetul iubitor de viață veselă Girolamo Magnati, sau celălalt prieten, Traiano Boccalini din Veneția, unde Galileo mergea din când în când să-și împrospăteze mintea după orele de muncă încordată, Fra Paolo Sarpi, pasionatul fra Fulgenzio Micanzio sau rafinatul Gianfrancesco Sagredo aveau relații intelectuale cu Galileo, deopotrivă de prețuite de amândouă părțile.


PRIMELE CIOCNIRI

Epoca aceasta de elaborare interioară, de aprofundare, a fizicii de o parte, a științei cerului de alta, își are culmea în octombrie 1604, când, pentru satisfacția cea mai deplină a lui Gallico, apăru o nouă stea în Constelația Balaurului și rămase vizibilă optsprezece luni, ca o provocare la adresa peripateticienilor uluiți. Galileo ținea asupra ei mai multe lecții publice, în care atacă cu violență și zguduie puternic una din doctrinele fundamentale ale timpului, ideea inalterabilității și incoruptibilității cerului.
El simte ocazia favorabilă să expună auditoriului de peste o mie de persoane, interesat, impresionat de faptul nou și superstițios, cum lumea fizică este aceeași pretutindeni, cum principiile experienței noastre trebuie să se aplice și corpurilor cerești. Asistăm la izbucnirea convingerii care în fața experienței se împlinise de la sine.
Combativitatea sa nu are frâu. Colaborează la o foaie locală, scrisă în dialectul padovan, pentru a-și râde, alături cu oamenii simpli care o citeau, de știința falsă, de prostiile debitate pe socoteala bietei stele.
Galileo nu-și pierde din vedere patria nici o clipă. În august 1605, în urma invitației marii ducese mame, Maria Cristina de Lorena, merge în Toscana ca să-l învețe pe principele Cosimo de Medici teoria și întrebuințarea compasului geometric și militar, pe care-l inventase el și pentru care tipărește, un an după aceea, un tratat explicativ, dedicat principiului, al cărui oaspete este în vara următoare și de care se leagă tot mai mult.


Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #24 : Aprilie 10, 2012, 17:56:17 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea a III-a)

INVENȚIA TELESCOPULUI

Drumul descoperirilor a mers de aici înainte grăbit, triumfal, pe drumuri ce se deschid numai înțelegătorului naturii.
Invenția telescopului ne apare, de la distanța de la care privim, ca o necesitate, complement trebuincios ca să întărească și să încunune o mare sforțare științifică. Unică a fost desigur impresia pe care a avut-o Galileo privind întâia oară, prin telescop, un cer pe carc nimeni nu-l mai văzuse înaintea sa.
„Sunt vreo zece luni, scrie el în „Curieral stelelor” (Sidereus nuncius), de când mi-a ajuns la urechi zvonul că un flamand ar fi fabricat un ochean prin care se vedeau limpede, ca și cum ar fi fost aproape, obiecte destul de departe de noi; și despre acest efect în adevăr minunat se povesteau experiențe pe care unii le credeau, alții le tăgăduiau. Același lucru mi-a fost chezășuit, puține zile după aceea, de un nobil francez, Jacopo Badovero; acest fapt mi-a dat îndemnul să mă aplic să găsesc căile și mijloacele pentru invenția unui atare instrument: lucru la care am ajuns puțin după aceea bazat pe doctrina refracțiunii...
După aceea mi-am făcut un alt instrument, mai exact, care reprezenta obiecte mărite mai mult de 60 de  ori. În sfârșit, necruțând osteneala și nici cheltuiala, am ajuns să-mi fabric unul așa de excelent, că lucrurile văzute cu el apăreau de treizeci de ori mai apropiate decât cu ochiul liber”.
În stăpânirea acestui instrument, își înștiințează prietenii din Veneția, unde este îndată chemat pentru a-l arăta întregului Senat înmărmurit.
Procuratorul Antonio Priuli scrie în cronica sa, la 21 august 1609:
„Am mers eu în Campanile di San Marco cu Galileo și cu Zaccaria Contarini... ca să vedem minunile și efectele curioase ale ocheanului lui Galileo...; punându-l la un ochi și închizând pe celălalt, fiecare dintre noi văzu lămurit, pe lângă Lizza, Fuzina și Marghera, Chiozza, Treviso până la Conegliano, campanila și fațada Sfintei Giustine din Padova; se deosebeau acei care intrau și ieșeau din biserica San Giacomo di Murano; se vedeau persoanele care urcau și  coborau din gondolă în drumul către Coloana de la începutul canalului Rio de Verieri, cu multe alte particularități minunate, din lagună și din oraș”.
Faima lui Galileo devine universală, populară. Toată lumea vrea să-și procure acest instrument minunat. Atelierul lui Galileo lucrează cu intensitate pentru a satisface pe toți.
La 24 august 1609, Galileo dă în mod solemn, ca omagiu dogelui Veneției, Leonardo Donato, primul său telescop mai bun, recomandând însemnătatea lui în arta militară.
La ieșirea din această ședință solemnă - povestește Galileo – a fost luat de mână de procuratorul Priuli, care i-a comunicat că i se reînnoiește însărcinarea, de rândul acesta pe viață și cu plata de o mie de fiorini anual, „așa încât  mă  găsesc legat  aici  pe viață, și va trebui să mă mulțumesc a mă bucura de patrie, din când în când, în lunile de vacanță”.


SIDEREUS NUNCIUS

Galileo intuiește îndată folosul ce va trage îndreptându-și luneta către cer.
„Lucru de care dându-mi seama, am lăsat Pămîntul și m-am întors către cer: și am văzut mai întâi așa de apropiată Luna, ca și cum ar fi fost depărtată numai cu două semidiametre pământești. După aceea, cu bucurie necrezută privii de mai multe ori stelele fixe și pe cele rătăcitoare; văzându-le așa de des, am început să mă gândesc în ce fel s-ar putea măsura distanțele lor și în cele din urmă găsii...”
Vede și studiază petele lunare, își dă seama de imensitatea lumii stelolor fixe, își lămuresie ce este Calea Lactee - îngrămădire de stele - ce sunt nebuloasele. La 7 ianuarie 1610 descoperă trei sateliți care se mișcă în jurul lui Jupiter, și câteva zile mai târziu, un al patrulea.
„După cum sunt plin de o nesfârșită mirare - scrie unui prieten din Florența – așa de nesfârșite mulțumiri aduc eu lui Dumnezeu,  căruia i-a plăcut să mă facă pe mine singur cel dintâi observator al unor lucruri așa de minunate și ascunse tuturor secolelor... Dar, ceea ce întrece toate minunile, am găsit patru planete noi și am observat mișcările lor proprii și particulare, diferite de toate celelalte mișcări ale stelelor; aceste planete (sateliți, după sugestia lui Kepler) se mișcă în jurul unei alte planete mari, nu altminteri decât se mișcă Venus și Mercur, și poate celelalte planete cunoscute, în jurul Soarelui.
Intuiția sistemului nou era completă, admirabil sprijinită de faptele noi cerești.
În martie 1610, Galileo tipărește în latinește o vestire către lumea întreagă despre lucrurile minunate pe care le-a văzut în cer. „Sidereus nuncius” e dedicat marelui duce Cosimo de  Medici, în onoarea căruia numise pe cei patru sateliți ai lui Jupiter „planete medicee”.
Cu mândrie îndreptățită, Galileo începe astfel mesajul său: „În adevăr sunt mari lucrurile pe care le propun în acest tratat pentru a fi văzute și contemplate de cercetătorii naturii”.
Cu interes mereu proaspăt urmărim și acum, pagină cu pagină, descrierea aspectelor Lunii, studiate și discutate, pentru a arăta că satelitul nostru este asemenea Pămîntului, așa cum ghiciseră pitagoricienii, stelele care apar, desfăcute de aureola lor, ca niște corpuri rotunde, ca și planetele, al căror aspect diferă de al stelelor numai prin iradiație și scânteiere.
Urmărim mai ales cu emoție descrierea observațiilor exacte, nervoase, în fiecare noapte mai interesante, ale apariției sateliților lui Jupiter, mici dar foarte lucitori, ivindu-se unul după altul potrivit poziției lor față de planeta mare. Cerul însuși vorbește primului om care i-a descoperit nemărginirile, cugetătorului umil, pe care-l umple de încredere în propriile idei, îl îmbărbătează pentru lupta care va începe tumultuoasă.
Prin tot ce văzuse Galileo, ideea incoruptibilității cerului era lovită fără putință de reînviere. Cei patru sateliți ai lui Jupiter apăreau ca patru luni ale unei planete asemenea Pămîntului.
Poeții și poporul îl privese ca pe un Columb descoperitor al cerului. Tommaso Cmnpanella, din întunecimea carcerei sale de la Napoli, are ore de nesfârșită bucurie citind vestirea și-i scrie lui Galileo, bucurându-se ca profetul: Ei vidi coelum novum et terram novam. Kepler primi cu entuziasm și străbătu într-o răsuflare vestirea, pe care o comentă într-o „Disertatio”. Mintea lui de mistic, fantezia lui aprinsă se rătăceau în misterul pluralității lumilor și visa la timpurile când navigatori ai cerului, neînfricoșați „ab ille vastitatue”, vor merge să cucercască Luna sau pe Jupiter. Abia a putut să aibă un telescop și să-l îndrepte pe cer, și a strigat: „Galilaee vicisti”.
Peripateticii s-au dedat la toate naivitățile desperate ale unei înfrângeri definitive. Admițând descoperirile lui Galileo și în special noii sateliți, se zdruncina adânc sistemul lor de gândire; de aceea li s-a părut mai comod să le nege veracitatea. Marile autorități ale filosofiei oficiale afirmau că e vorba de iluzii ale vederii și înșelăciuni ale telescopului.
Celebrul Ceremonino refuză până la sfârșit să privească prin telescop, temându-se de vreo magie:  „Privirea asta prin ochean îmi îngreuiază capul.” El preferă „să fie necrdincios naturii, decât să comită un sacrilegiu către zeul său Aristotel”.
Dar nici giganții și nici pigmeii timpului nu pot să desființeze din cer sateliții lui Jupiter: gloria aureola viața lui Galileo.


ÎN PATRIE

În mijlocul acestei agitații o mână irezistibilă îl trage spre patrie la curtea Medicilor. Galileo se încingea pentru o luptă grea și avea nădejdea că sub scutul unui principe va putea să lucreze, fără oboseala învățământului și apărat de dușmanii puternici. Avea plănuite „trei opere mari”, pe care le medita deopotrivă.
La 10 iulie 1610 a fost  numit „Prim Matematic al Universității din Pisa și Prim Matematic și Filosof al marelui duce de Toscana”, fără obligația de a face cursuri sau de a ședea la Pisa. Nici amintirea anilor buni din Padova, nici opunerea, supărarea, dojana prietenilor nu l-au putut opri.
Gianfrancesco Sagredo îi scrie mai târziu că nu va mai găsi nicăieri libertatea Veneției, unde era monarh al Universului, și că îl chinuiește gândul să-l știe într-un loc în care autoritatea  iezulților  e așa de mare.
Lucrurile merg păreinic bine. Șederea la Florența se inaugurează cu câteva publicații ale lui padre Clavio și ale altor iezuiți, care în sfârșit au găsit în cer sateliții lui Jupiter. Dar Galileo simte că trebuie să fie mereu înarmat, mereu vigilent, să apere doctrina, să pareze lovituri perfide, să se apere pe el însuși.
În februarie 1611 scrie lui fra Paolo Sarpi la Veneția, omul  cel mai dușmănit în Roma, filosoful „tanto famosa per le sue impietă”, cum ziceau iezuiții: „În ce privește ocupațiile minții, ele nu mi-au lipsit, trebuind să mă apăr cu limba și cu penița, deși nu cu atâta ardoare cât îmi recomandau prietenii. Iezulții au recunoscut în fine adevărurile mele, așa că acuma nu am alți dușmani decât pe peripateticii mai artistotelicieni decât Aristotel însuși”.
În aceeași scrisoare vorbește de noile lui lucrări. Spune că din iulie 1610 l-a observat pe Saturn cu trei corpuri, că îl urmărește cu interes mereu crescut, fără să poată lămuri natura acestui grup de trei stele. Adaugă observațiile sale asupra fazelor lui Venus, corp opac ca și Luna, luminat de Soarele în jurul căruia se învârtește, așa cum se explică prin fazele sale; vorbește încă de investigațiile sale asupra planetelor medicee și speră să le poată determiria perioadele, împotriva părerii lui Kepler.
Galileo își îndreaptă în sfârșit ocheanul către Soarele de care parcă avusese până acum frică. Descoperă în aprilie 1611 petele Soarelui, studiază formele lor neregulate și evoluția lor în cursul zilelor.
Iezuitul Christoph Scheiner din Augsburg face și el  observații asupra petelor solare și, sub pseudonimul Appelle, îl atacă pe Galileo, revendicând meritul întâietății, dar mai des emițând ideea că petele acelea n-ar fi în Soare, ci ar fi stele sau grupe de stele.
În trei scrisori către un prieten comun, scrisori care sunt un adevărat tratat științific, Galileo răspunde falsului Appelle cu o vervă, cu o putere de argumentație, dar, în același timp și cu o măsură care-i vor face din puternicul iezuit cel mai indârjit adversar.
Teoria inalterabilității cerului, refugiată în astrul celei mai pure lumini, primește acolo lovitura de moarte; argumentația peripatetică e din ce în ce mai lipsită de fapte, din ce în ce mai șubredă pentru mințile care încep a învăța să privească natura, iar știința nouă își sprijină afirmațiile prin confirmările cele mai strălucite și mai bogate ale naturii înseși, prin observațiile care „într-un mod minunat converg la orânduirea marelui sistem al lui Copernic, către a cărui universală recunoaștere pornesc vânturi favorabile - zicea Galileo - încât mai puțin avem a ne teme de întunecimi și de greutăți”.


LA ROMA, PENTRU CONVINGEREA LUMII

Necesitatea fizică a doctrinei copernicane, realitatea mișcării Pămîntului apar luminoase, și Galileo își propune să prepare terenul pentru un asalt hotărâtor.
În martie 1611e la Roma, primit și sărbătorit de lezuiții pe care-i căuta. Este felicitat și aclamat la Collegio Romano, unde padre Clavio, cu prilejul lecturii triumfătoare a unui „Nuncio Sidereo del Collegio Romano” (Vestitorul stelelor al Colegiului Roman), ca omagiu aceluia care stârnise atâtea proteste, își scuză atitudinea de la început, zicând cu înțelepciune: „E dat omului să se îndoiaseă la început cu adevărul marilor descoperiri; primele și cele mai zgomotoase semne trebuie să fie confirmate de altele, chiar dacă acestea vin încet. Ca să confirm cele anunțate lumii de Galileo, iată-mă aici pe mine, al doilea curier al stelelor, care vă fac cunoscut și vă atest ceea ce am văzut cu claritate”.
Încă înainte de această manifestare, iezuiții de la Collegio Romano, întrebați de cardinalul lor, Bellarmino, învțat erudit și inteligență fină, dar hotărât subordinator al adevărului științific criteriului autorității, au răspuns recunoscând adevărul observațiilor cerești ale lui Galileo.
În grădinile Quirinalului, Galileo arată cardinalilor, înalților prelați, și nobililor planetele medicee; Academia dei Lincei, fondată de admiratorul său, principele Cesi, se onorase cu numele-i. Cardinalul del Monte și mai ales puternicul Maffeo Barberini, viitorul papă, îi dedicau lungi conversații prietenești, îi arătau admirația lor entuziastă. Trecerea lui Galileo prin Roma e un triumf. Cardinalul  del Monte scrie marelui duce: „Dacă am fi fost în vechea republică romană, cred că i s-ar fi ridicat o statuie în Capitol, ca să se onoreze excelența valorii sale.
Îndărătul acestui triumf, în umbra unei realități mai greoaie, se urzeau însă alte lucruri. Inchiziția nu-și slăbește interesul, ea se informează dacă Galileo a fost amestecat în procesul lui Cremonino.
Vizita aceasta la Roma este prologul unei drame, fără ca sărbătoritul Galilei săși dea seama.


    Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #25 : Aprilie 11, 2012, 18:21:04 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea a IV-a)

PRIMA ÎNTÂLNIRE CU INCHIZIȚIA

Cu această călătorie de luptă, de propagandă, opera creatoare a lui Galileo lasă tot mai mult loc sistematizării expunerii, divulgării științei noi ale cărei elemente le găsise în tinerețe. Galileo se preocupa acuma de prezentarea sintetică a operei lui, de convingerea lumii, de forma pe care trebuia să o dea operelor ce vor fi fundamentale pentru știința modernă și vor însemna întemeierea literaturii științifice italiene.
Prins în cleștele propriei cugetări, a logicii irezistibile, a faptelor pe care le încadrează în teoria copernicană, avântul cu care Galileo va pune în arenă numele fatal este irezistibil.
În zadar arhiepiscopul Padovei, Paolo Gualdo, îi dă sfaturi de prudență, zadarnic i se scrie și de peste Alpi despre mașinațiile Sfîntului    Oficiu, Galileo nuși micșorează activitatea de promovare a ideilor sale.
E foarte caracteristică pentru acele vremuri scrisoarea pe care cardinalul Bellarmino, cea mai înaltă autoritate teologică a Bisericii romane, o trimite carmelitanului fra Paolo Foscarini, autorul unei broșuri asupra doctrinei copernicane, și în care, în esență, îl avertizează cu multe argumente, dealtfel: „Sfinția ta și Galileo ați face mai bine să vorbiți ex suppositionem și nu în mod absolut, așa cum eu am considerat întotdeauna că a vorbit Copernic”.
Premisele viitoarelor procese ale lui Galileo sunt puse în această scrisoare lămurit.
Între timp, noi preocupări științifice îi aduc lui Galileo noi dușmănii între peripateticieni.
Într-o agapă la marele duce Cosimo, se inițiază o dezbatere care a provocat un interesant discurs al lui Galileo, „Despre corpurile care plutesc”. În el analizează fenomenele delicate de aderență și capilaritate cu o mare precizie științifică. Foarte numeroase experiențe lămuresc valoarea acestor fenomene care depind de figura corpurilor și favorizează - până la anumite limite - plutirea lor la suprafața lichidelor.
Acest discurs îi dă lui Galileo ocazia unei răfuieli generale cu fizica aristotelică, cu paralogismele ei, cu metodele ei care, atunci când era vorba de examinarea unui fenomen natural, constau mai ales în căutarea de texte vechi, în citate din autorități și în argumentări artificiale.
Galileo reia, cu acest prilej, polemica cu Christoph Scheiner, în care toată Academia dei Lincei se dă de partea celui mai ilustru membru al său.
E din nou vorba despre petele solare, pe care Scheiner le neagă ca atare.
Galileo înaintează orice părere cu o măsură și cu o grijă care arată în el structura de gândire a omului de știință modern. O sentință enunțată de Galileo atunci trebule să fie și în atenția contemporanilor noștri: „Numele și atributele lucrurilor trebuie să se potrivească esenței, iar nu aceasta numelor”.         
Polemica aceasta îi dă prilejul unui foarte interesant elogiu al limbii italiene vulgare:
„Îmi displace că, scriind în limba noastră florentină, fac greutăți lui Appelle: dar am făcut așa pentru mai multe motive, dintre care unul este că nu vreau să las neîntrebuințată bogăția și perfecția acestei limbi, care ajunge ca să expună și să explice conceptele tuturor facultăților minții; pentru aceasta și Academiilor noastre și întregului oraș le place mai mult scrisul în această limbă decât în alta; apoi pentru că m-aș fi lipsit de răspunsurile dv. în această limbă...; nouă ni se pare, citind scrisori într-o limbă așa de proprie, că Florența își întinde hotarele, sau chiar marginile zidurilor sale până în Augusta (Augsburg)”.
În toată această activitate a lui Galileo, oricât l-ar atrage observații noi, fenomene fizice noi, problema centrală a preocupărilor lui este problema sistemului lumii: el așteaptă cu nerăbdare momentul când va putea să scrie „Tratatul” pe care de mult îl pregătește.

     
POLITICA, BISERICA ȘI ȘTIINȚA

Departe de a crede că Galileo nu era conștient de situația primejdioasă ce i se pregătea, cum ar putea să rezulte din avertismentele ce le primea de la unii prieteni, noi constatăm că el atacă acolo unde primejdia este mai mare.
Militanții catolicismului considerau că doctrina mișcării Pămîntului în jurul soarelui pune în primejdie credința și Biserica; Galileo, într-o scrisoare deschisă adresată marii ducese Cristina, arăta ce splendid exemplu de armonie oferă viața și opera lui Copernic. Profită de acest prilej pentru a arăta adâncile rădăcini istorice ale doctrinei copernicane. Galileo reamintește cum Copernic nu era numai catolic, dar și preot și canonic așa de stimat, încât, fiind vorba de îmbunătățirea calendarului ecleziastic, în Conciliul Luteran, sub Leon al X-lea, a fost chemat de la marginile Germaniei, pentru reforma-i neisprăvită atunci din lipsa cunoștinței exacte a măsurii anului și a lunii. Copernic a fost însărcinat de episcopul supraintendent al acestei reforme să caute a ajunge prin studii și lucru la o lumină și o siguranță mai mari asupra mișcărilor cerești; cu muncă într-adevăr titanică și cu minunata sa minte, făcu atâtea progrese în această știință și aduse la așa exactitate cunoștința perioadelor mișcărilor cerești, încât își câstigă titlul de cel mai mare astronom; potrivit doctrinei lui s-a regularizat calendarul și s-au făcut tabelele tuturor mișcărilor planetare. Strângânduși doctrina în șase cărți, o publică după rugămintea cardinalului din Capua și a episcopului din Köln; dedică succesorului înaltului pontif, lui Paul al III-lea, cartea sa asupra revoluțillor cerești, care, tipărită chiar atunci, a fost primită de Sfînta Biserică și studiată în toată lumea, fără ca cineva să fi avut umbră de scrupul pentru această doctrină.
„Dar acum, când descoperim cât de fundată este doctrina în realitatea naturii, prin experiențe sigure și demonstrații necesare, nu lipsesc persoane care, fără a fi văzut vreodată această carte, caută să răsplătenscă munca autorului cu amenințarea de a o declara eretică, și aceasta numai pentru a-și satisface o mânie particulară, fără motive, împotriva unui altuia, care n-are altceva comun cu Copernic decât că-i aprobă doctrina, profesată și de Pitagora și de însuși Platon (care, după Plutarh, spunea la bătrânețe că e absurd să crezi contrariul), iar mai târziu și de Aristarh din Samos, de Arhimede, de Seleuc matematicul, de Nicetas filosoful și de Seneca înțeleptul.
Azi nu mai e îndoială că renașterea filosofiei platonice în Florența adusese la suprafață și ideea mișcării Pămîntului, luată de Copernic din pământul italian și îmbrăcată de el în haina precisă a matematicii.
Această apărare anticipată va servi mai cu seamă istoriei.
Dusmanii lui Galileo nu dezarmează. Crezând să servească Biserica, patima îl silește la greșeli, începând cu cea mai mare ce puteau face, condamnarea unei opere nemuritoare.


CONDAMNAREA DOCTRINEI ASUPRA MIȘCĂRII PĂMÂNTULUI

În zadar Galileo își înmultește sforțările, demonstrațiile, în zadar asigura istoriei argumentarea cea mai solidă, în zadar se asigura pe sine și pe prieteni că are dreptate, orice mișcare a lui contribuia mai mult încă la condamnarea cărții și a doctrinei lui Copernic, condamnare care trebuia să fie și un avertisment pentru el.
Zadarnic exclamă: „Fără de folos să condamnați această singură carte acum, trebule să condamnați toată astronomia, și nici aceasta n-ar ajunge, trebuie să opriți pe oameni să mai privească cerul”.
Urmașii lui Savonarola au avut acest curaj. În Santa Maria Novella, dominicanul fra Tommaso Caccini aruncă prima acuzare publică, cu vorbele lui Luca: „Viri Galilaei quid statis adspicientis in caelum?” (Bărbați galileeni, pentru ce stați privind spre cer?), excitind furia religioasă împotriva științei diabolice a matematicii.
Chemat la Roma, același Caccini depune „in justitio” împotriva lui Galileo, în legătură cu mișcarea Pămîntului. Declară pe Galileo suspect în credință, pentru legăturile ce întreține cu fra Paolo, și vorbește de numeroși adepți care și-ar fi zicând galileiști.
Galileo este înștiințat că temutul Bellarmino consideră ca eretică doctrina mișcării Pămîntului și, simțind că prima lovitură se va da cărții lui Copernic, merge la Roma să apere deschis pe înaintașul său, dar obține efectul contrar. Dar dacă el va fi scos pentru moment din cauză, doctrina copernicană va fi condamnată, prin înțelegerea între severul Bellarmino și Pius al V-lea, „Papă ce nu poate suferi literatura și spiritele libere, nici aceste noutăți și rafinamente”.
În februarie 1616, propoziția mișcării Pămîntului și a nemișcării Soarelui e declarată eretică:
„Dictam propositionem est stultam et absurdam in philosophia et formaliter haereticam, quaienus contradicit expresse sententiis Sacrae Scripturae” („Zisa propoziție este greșită și absurdă în filosofie și formal eretică, întrucât, contrazice expres afirmațiile Sfintei Scripturi)”.
Cardinalul Bellarmino fu însărcinat să-l cheme la el pe Galileo și să-l sfătuiască să părăsească ideile despre mișcarea Pămîntului, iar comisarul Sfîntului Oficiu îi aduce la cunoștință ordinul: „Ut supradictam opinionem, quod sol sit centrum mundi et imobilis et terra movratur, omnio reliquat, nec eram de coetero quovis modo, teneat, doceat, aut defandat,  verbo aut scriptis: alias contra ipsum procederetur in S. Officio. Cui praccepto idem Galileus aquierit et parere promisit” („În ce privește sus-numita opinie, cum că Soarelestă nemișcat în centrul lumii și Pămîntul se învârtește, rămâne în mod clar ca să nu fie în nici un chip ținută, predată sau apărată prin viu grai sau prin scris: acela ce va proceda astfel va fi sancționat de Sfîntul Oficiu. La aceasta însuși Galilei aderă și făgăduiește să se conforme”.), se adaugă, se spune la documentele S. Oficiu.
Această hotărâre a răsunat în lume ca o ofensă adusă științei și e preludiul despărțirii adânci a acesteia de religie.
Campanella, din refugiul lui napolitan, „victimă eroică scriind în favoarea altei victime”, trimite lui Galileo o apologie, scriindu-i că dorește ziua când vor fi împreună „la apărarea virtuții italiene strivită de invidie”.
Galileo se iluzionează încă, în Roma, datorită primirii binevoitoare a Papei, puternicului sprijin al familiei Barberini, prin care poate spera să-și asigure în viitor o libertate acum cu orizonturi foarte strâmtate.


GALILEO CONTINUĂ POLEMICA. IL SAGGIATORE.
PLATON SAU ARISTOTEL?

Pentru a-și preciza pozițiile cu prilejul unei vii discuții provocate de apariția a trei comete în august 1618, Galilei, care nu le putuse observa personal, fiind ținut în pat de durerile sale reumatice, publică „Balanța” (ll Saggiatore), operă polemică, de o deosebită valoare literară. Titlul, care pourtă numele unei balante fine, pentru metale prețioase, era sugestiv și a avut un mare ecou, cu toate că ideile lui Galileo despre comete, care constituiau doar ocazia pentru a-și descărca sufletul, nu erau deloc juste.
Iată cum începe Galileo această operă, adresată monseniorului Virginio Cesarini, membru al Academiei dei Lincei, coleg al lui Galileo:
„Eu n-am putut înțelege niciodată, ilustre domn, din ce vine faptul că tot ce am crezut bine să public din studiile mele, pentru a servi pe ceilalți, a întâlnit în mulți reaua-voință de a-mi tăgădui, a-mi jefui și a-mi fura acele puține merite, care dacă nu pentru opera mea, dar măcar pentru intenția mea credeam că le am”.
Vorbind apoi despre ușurința cu care scriu unii despre știința naturii, învatță:
„Filosofia e scrisă în această imensă carte care ne stă continuu deschisă înaintea ochilor, dar nu se poate cunoaște dacă mai înainte nu înveți a-i înțelege limba, a-i cunoaște caracterele în care e scrisă... fără de care e o zadarnică învârtire într-un labirint întunecos”.
„Cu mult gust am citit despre nașterea, creșterea, locuințele și funeraliile cometei și am apreciat ideea că s-a aprins ca să facă lumină pentru întâlnirea și cina Soarelui cu Mercur; și nu ne-a supărat nici că luminile s-au aprins douăzeci de zile după cină, nici să știm că acolo unde-i soarele lumânările sunt inutile, nici...”.
La sfârșitul pasajului intitulat Nuvela cercetătorului singurafic are aceste înțelepte reflecții ale modestiei sale: „Aș putea cu multe exemple (afară de acelea ale nesfârșitelor feluri în care natura produce sunete) să arăt bogăția naturii în producerea fenomenelor sale, în felul în care nu pot fi închipuite de noi dacă nu ni le arată simțurile și experiența, care și ele n-ajung uneori ca să înlocuiască incapacitatea noastră; de aceea, dacă eu nu voi ști să determin cu precizie producerea cometei, să nu-mi fie târguită iertarea”.
Din loc în loe, considerații științifice generale: „Noi nu admitem ideea, primită până acuma, a orbitelor solide, dar socotim că în nesfârșitele întinderi ale Universului se află o foarte fină substanță eteree, prin care plutesc cu propriile lor mișcări corpurile solide ale lumii”. Această substanță „fiind foarte fină, capabilă de viteze foarte mari, pătrunde pretutindeni fără piedică, încălzește, dă viață și fecundează”.
Dar viziunea aceasta fizică a Universului în întregimea lui avea o lipsă, care lasă presentimentul completărilor ce aveau să urmeze, curând, a lui Descartes mai întâi și, în formă mai concretă, prin gravitate, a lui Newton.
În focul polemicii din acest Il Saggiatore, Galileo îl atacă direct pe Aristotel pentru înțelegerea eronată a relației dintre mișcare și căldură. „Si poate, spune el, nu e aceasta singura propoziție adevărată în sine, dar luată în înțeles fals de filosofiă peripatetici”. Chiar „poate” din această propoziție dacă e suprimat, ea rămâne valabilă. Dar nu numai pentru școala lui Aristotel, sau pentru el însuși.
În critica poziției adversarilor săi în această problemă grea a fizicii, Galilei pune multă vervă și se apropie destul de pozițiile ce vor fi peste multe decenii ale științei, dar aici nu voiam să notez aceasta, ci oarecare dezorientare ce transpare din această confruntare directă cu filosofia și mai cu seamă cu știința oficială tradițională ce se reclamă în mod categoric de la Aristotel. Politica culturală a Bisericii, care își continua rolul de pedagog al Europei, nu înțelegea că se ajunsese în știință la o maturitate ce necesita o completă libertate în cercetarea Universului.
Impulsurile către o viață nouă, către o gândire mai liberă veniseră în Italia în special odată cu importurile de filosofie platonică, care opera pe planurile abstracte ale artei, ale istorlei, ale matematicii. Deci pe planuri nu imediat supărătoare autorităților constituite, Bisericii în special, foarte sensibilă la lucruri concrete.
Pe acest fundament de cultură platoniciană, care făcuse ucenici importanți în rândurile ierarhilor Bisericii, fusese posibil evenimentul Copernic. Structura matematică a sistemului  său și modul cum a fost acceptat de Biserică sunt de natură platoniciană.
În aparență deci, un gânditor al epocii avea în față de o parte pe Aristotel, alături cu opreliștile tiranice ale Bisericii, iar de altă parte pe Platon, cu toate curentele de gândire liberă care dăduseră Renașterea și deschiseseră orizonturi noi vieții europene. Și, desigur, nu lipseau printre prietenii lui Galileo, chiar printre cei care purtau mantie de cardinai, devotați ai gândirii platoniciene.
Alci stă unul dintre aspectele dramei care nu este numai a lui Galileo.
Biserica și-a dat seama de primejdia doctrinală și chiar practica în care se găsea lăsând să persiste această dualitate de poziții care puteau să-i conducă membrii, chiar și în câmpul dogmelor religiei, la orice poziții pe care punctul de vedere platonician l-ar justifica cu formula „ex suppositionem”. Ea a hotărât încetarea acestei superfetații platoniciene. Și cu aceasta să se considere doctrina lui Copernic drept ceea ce este, ce afirmă ea contrar Scripturii și dreptei filosofii.
De aceea această doctrină a fost condamnată. Bineînțeles și pentru că Biserica nu voia să renunțe, așa cum a făcut mai târziu, la controlul asupra științelor naturii.
De aceea a proclamat – așa de zadarnic, desigur - întoarcerea la Aristotel, dar nu la Aristotel cel veritabil, cel reprezentat de principiile filosolului, ci la acela al literei textelor lui, al științei cu două mii de ani în urmă și încă deformată de interesele puternic amenințate ale discipolilor.
În acest moment  Galileo alege și el Bineințeles drumul adevărului relevat de știință, care nu era nici al lui Aristotel, nici al Bisericii, nici al lui Platon, cum credea poate el însuși, ci mai degrabă al maestrului începuturilor cercetărilor sale, Arhimede, care era totuși mai aproape de Aristotel decât de Platon.
Pe aceste planuri se va desfășura drama. Condamnarea care va urma, a omului care a arătat adevărata față a acestei doctrine, va fi o alta. Biserica își va recăpăta așezarea unitară, dar va trebui să renunțe, până la urmă, la controlul științei, care o costa prea grave erori.



DIN NOU LA ROMA, CU ZADARNICE SPERANȚE

Pe scaunul papal este acum un membru al familiei Medici, bun prieten și admirator al lui Galileo, Urban al VIII-lea. În acest Papă își puseseră mari speranțe toți, prietenii literelor; era el însuși poet; spirit deschis vremurilor, legat strâns cu întreaga Academie dei Lincei, între membrii căreia avea pe fratele său, cardinal de curând, legat intim de întemeietorul Academiei, principele Federico Cesi, iubitor al științelor naturii, prieten credincios el însuși al lui Galileo. Speranțele renasc în sufletul încordat al acestuia. Gândindu-se la oportunitatea unei călătorii la Roma „pentru a săruta piciorul Sanctității Sale, ar vrea să facă aceasta și cu oportunitate, pentru că frământă în minte lucruri de oarecare importanță pentru republica literară, care dacă nu se întâmplă în această minunată conjunctură, nu mai avem de sperat altă ocazie”.
Galileo își făcea iluzii. Condamnarea operei lui Copernic a fost o victorie de moment a Bisericii romane; asupra ei nu va putea reveni, cum constatam și mai sus, decât atunci când va renunța la controlul științei. Problema personală a lui Galileo era pe un alt plan. Pe acela al faptelor, al acțiunilor personale, așa cum s-a văzut dealtfel din desfășurarea dramei ce urmează.
În aprilie 1624 e la  Roma, bine primit și sărbătorit în cercurile înalților prelați. Papa îl invită de nenumărate ori, îl încurajează, îl înalță în slavă gloria filosofică, dau Galileo nu înaintează în realizarea scopurilor sale zadarnice de a obține anularea condamnării propoziției copernicane.
Doar că, într-o conversație dintre cardinalul Zoller și Papă, acesta, evitând un răspuns categoric, spune că doctrina copernicană nu fusese condamnată ca eretică, ci numai ca îndrăzneață, nevoind a releva desigur adevăratul motiv al condamnării.
În aceeași scrisoare în care Galileo povestește acest fapt, se plânge totuși de zilele pierdute pentra el, care e bătrân, și preferă să se întoarcă la liniștea casei lui, ca să-și isprăvească lucrările ce are de sfârșit.
Va fi adăugat, poate, pentru el însuși, „orice s-ar întâmpla”. Simțea că Biserica luese o atitudine hotărâtă, derivând dintr-o logică proprie prea fermă pentru a fi dărâmată de prietenii.
Dar el avea conștiința că-și făcuse doar datoria aducând lumii cât adevăr i-a fost cu putință, lămurind și rosturile autorității față de știință, încercând, zadarnic, să o elibereze și pe ea de sarcini pe care nu le putea duce.
Nu-i rămânea decât să-și împlinească opera prin realizarea unei sinteze ce-i era cerută de propriul său program, cât și de insistențele admiratorilor din Italia și din celelalte țări ale Europei.


         Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #26 : Aprilie 12, 2012, 16:54:11 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea a V-a)

SISTEMUL LUMII

S-a hotărât să rămână în Florența, cu toate insistențele prietenilor, care voiau să-l depărteze de primejdie. Ar fi scris poate și în deplină libertate operele care îi încoronează viața; dar iarăși, cine știe dacă, în răgazul libertății, întârziind în mijlocul altor preocupări, nu ar fi amânat mereu „Dialogurile despre știința  nouă? Urmrim cu tristețe viața acestui om retras cum trăia la vila de pe Bellosguardo, ținut în pat luni întregi de boală, cu gândurile lui, înconjurat, ce e drept, de iubirea prietenilor și a discipolilor, mângâiat de apropierea iubitei sale fiice, sora Maria Celeste, dar mai ales simțind amenințarea continuă, dușmănia ascunsă a autorității, care se va face sălbatică, implacabilă, când se va filtra prin sufletul rece al aceluia ce-I era acum pavăză și prieten, Urban al VIII-lea.
E un răgaz. Deși neliniștit de îndoielile situației, mai ales de când pe tronul Toscanei era Ferdinand al II-lea, neputincios să-i dea protecția hotărâtă, Galileo întrebuințează cu folos acest timp, așa cum se vede din scrisorile către principele Cesi, către Cesare Marsili, către alți prieteni, scrisori în care vorbeste de dezvoltările operei care-l exaltează, care-l reîntinerește.
Se mai ocupă și cu perfecționarea și fabricarea telescoapelor cerute de pretutindeni, de microscopul prin care „văd lucruri minunate”, dar preferă, fiind bătrân, să-l pună la dispoziția amicilor de la Academia dei Lincei, pentru a-l utiliza ei mai cu folos.
În sfârșit, în decembrie 1629, anunță principelui Cesi sfârșitul „Dialogului despre cele două mai mari sisteme ale lumii” (Dialogo dei massimi sistemi) și, întrebându-l asupra oportunității călătorlei lui la Roma pentru corecturile lucrării pe care urma s-o tipărească Academia, adaugă: „Îmi crește dorința de a-mi revedea prietenii așa de iubiți, înainte de a-mi pierde vederea care, din pricina vârstei, merge către întuneric”.
Prietenia Papei ținea încă în loc lucrurile, îl făcea încă temut și chiar lingușit de unii din aceia care nu așteptau decât ocazia să-l doboare; prietenia aceasta era însă amăgitoare, îl făcea să nu considere în toată strictețea oprirea de a vorbi despre doctrina lui Copernic, și îl ajută la obținerea învoirii de imprimare a „Dialogurilor”, cu ocazia călătoriei lui la Roma și înțelegerea completă cu padre Riccardi, maestru al Vaticanului.
Dar moartea lui Cesi și desfacerea Academiei dei Lincei, în 1630, împiedică tipărirea „Dialogurilor” la Roma. Greutăți și amărăciuni neprevăzute, supărătoare pentru bătrânul care simțea că întirzierea răspunsului formal de aprobare a tipăririi nu e un semn bun.
Republica venețiană vede aproape cu plăcere aceste greutăți, oferind să tipărească cartea la Veneția și să-l readucă pe Galileo la Padova, unde ar fi fost la adăpost de primejdie.
Timpurile păreau totuși din nou favorabile: condamnarea ideii copernicane părea uitată, mulți necunoscători ai tainelor începeau să se întoarcă către Galileo și Copernic. Din diverse părți ale lumii vin îndemnuri încurajatoare; de la Grenoble, Gassendi îi trimite o adeziune lui Galileo, care înseamnă pentru el „eliberarea minții ce plutește descătușată prin spațiile imense”.
Prieteni și dușmani așteaptă „Dialogurile”, care apar în sfârșit în februarie 1632; sunt dedicate marelui duce al Toscanei și sunt cerute cu insistență în Italia și în străinătate.
Abia-se ascunde indignarea lui sub forma pe care i-o impusese padre Riccardi pentru „Introducere”:
„S-a promulgat anii trecuți, în Roma, un edict mântuitor, care, pentru a înlătura scandalurile periculoase acestor vremi, impunea o tăcere oportună opiniei pitagorice a mișcării Pămîntului.
N-au lipsit acei care să afirme cu îndrăzneală că acel decret a iesit nu dintr-o cercetare seriousă, ci dintr-o pornire prea puțin informată” a unor sfătuitori complet nepricepuți în astronomie.
Această introducere se isprăvește cu o frază de mândrie naționalistă, ca a unui Campanella sau Bruno, colorată de ironia-i amară: „De aceea m-am căznit a arăta popoarelor străine că despre lucrurile acestea se știe în Italia și în special în Roma tot atât cât a putut imagina închipuirea celor de peste Alpi”.
„Dialogul” era o formă foarte comodă intențiilor lui Galileo de a pune față în față, mereu, cele două sisteme ale lumii, și mai ales cele două spirite: al omului nou de știință, care clădește pe experiență și observare, și al peripateticianului, care trăiește numai prin cărți, argumentează prin texte și nu iese din litera lui Aristotel.
Galileo imaginează Dialogurile în Veneția tinereții și a succeselor sale, între Gianfrancesco Sagredo, în propriul lui palat de pe Canal Grande, Filippo Salviati și „bunul peripatetic”, căruia pentru amintirea „simpaticelor comentarii” ale lui Simplicio, din veacul al VI-lea, i-a dat numele acestuia.
Pe Sagredo l-am întâlnit legat de Galileo în Veneția; d'ingegno acutissimo (minte ascuțită), distins diletant în știință, în pictură, în mecanică, om cu adâncă înțelepciune practică, dispărut prea de timpuriu, în 1620. Se declarase în public adept al ideilor lui Galileo pentru că nu era „nici peripatetic, nici nebun” și înviorează momentele triste ale lui Galileo prin corespondența lui bogată. El însuși discuta cu peripateticii, propunându-le chestiuni în glumă: de ce mai puțină apă e mai rece decât mai multă, de pildă.
Filippo Salvini, foarte bogat, nobil florentin, în legături strânse cu Galileo, care il introdusese și în Academia dei Lincei, era și el o inteligență deosebită, pasionat pentru  speculații alese, murise și el tânăr, în Spania, unde îl alungase o ceartă cu Medicii.
În „Dialoguri”, Salviati este cugetul activ, care reprezintă pe Galileo și știința nouă, iar Sagredo e amatorul, filosof care judecă cu finețe și cu bun simț.
„Dialogul” este împărțit după cele patru zilc în care se presupun întâlnirile. E ca o fereastră deschisă spre lumea liberă, încălzită de soarele strălucitor al Adriaticei, scăldată în atmosfera limpede și înviorătoare a aspirațiilor științei umane.
Se simte încă, se gustă și se apreciază chiar o asemenea înțelegere pentru tot rafinamentul secolelor care se închid, cu construcțiile lor dialectice încă medievale, pentru încordarea imaginației și a inteligenței  omului silit să-i creeze un univers cu ferestrele închise spre natură, fără s-o privească, în luminile crepusculare ale reflexelor primite de la Aristotel sau de la puținii favoriți ai antichității. Dar se simte mai cu seamă încrederea în puterea spirituală a omului nou, conștiința unui drept de alegere, a unei poziții pentru a cărei menținere în evul mediu nu lipseau sforțări. A impus prin calitatea raționamentelor, prin bogăția de concepte abstracte, suple la manipularea lor în limba vulgară. Logica strânsă, elegantă, nobilă sau brutală, după împrejurări, stăpânită cu siguranța superioară cu care Galileo își mânuiește ideile, sunt produse ale evului sfârșit. De acolo se trăgea și plăcerca de analiză a idefior și a realităților, în formele cele mai diverse, de răscolire a cugetării anterioare, de comparare a doctrinelor care, dacă nu reprezentau adevărul, interesau totuși, și mai ales de acolo venea sentimentul superior al valorii speculației intelectuale, al filosofiei naturale, sentiment exaltat până la luptele de care poate că nu mai suntem astăzi capabili, până la sacrificiile pe care aproape nu le mai înțelegem.
Suntem într-un moment eroic. O lume intelectualo-clorotică, un secol cu prea multe rafinamente. Galileo silește amantă lume să se vindece, el este medic cât și filosof, îi atacă slăbiciunile, îi dă aer, o biciuiește și suferă de reacțiunea pe care adesea liberatorii mari o suferă, deopotrivă de la sclavii eliberați, mirați și stânjeniți parcă de libertatea lor, ca și de la stăpânii care păstrează încă toate aparențele puterii.
Eliberarea este în natura largă și cerurile întinse.
Să privim noi înșine realitatea, s-o examinăm, spune Salviati; Aristotel poate să greșească, pentru că „poate fi cineva mare savant în logică, dar puțin meșter de a mânui logica, după cum sunt unii care știu toate preceptele lui Leonardo și n-ar putea să picteze o găleată”.
„Nu vă fie frică de eliberarea cugetării de stăpâni și nici de dezordinea temută, nici pentru cerul imens, nici pentru pământul pe care noi căutăm a-l înnobila punându-l în cerul acesta nesfârșit.
Bruno vorbise mai înainte și cu mai multă asprime de grija aceasta a filosofiei oficiale, făcându-l pe Burchio să spună:
„Cu filosofia aceasta a voastră vreți să aduceți în dezordine lumea”, sau: „Vreți să zdruncinați atâta muncă, atâtea studii, atâtea sudori pentru cercetările cerurilor și ale lumilor, în care și-au alambicat creierul atâția mari comentatori, parafraști, glosatori, compendiatori, somiști, scoliatori, translatori, chestionari, teoremiști; la care au pus bazele și zidit fundamentul doctrinei adânci, subtili, mari, neînvinși, irefragabili, angelici, serafici, heruvici și divini?”
Și Sagredo îi compătimește, dar cu prea vizibilă ironie, pe peripateticieni: „Și la cine să alergăm ca să încheie discuțiile, dacă Aristotel e scos din scaun? Ce alt autor trebuie să urmărim în școli, în academii, în studii? Ce filosof a mai scris toate părțile filosofiei naturale și așa de ordonat, fără a lăsa la o parte nici chiar e observație particulară; oare trebuie să se devasteze edificiul sub care se adăposteșe atâția călători, treboie să se distrugă azilul, pritaneul, în care cu îndestulare trăiesc atâția studioși, unde fără să se expuie la injuriile aerului, numai intorcând câteva file, câștigă toate cunoștințele naturii? Să se distrugă acea fortăreață care apără așa de bine de orice asalt inamic?”.
Ironie amară a luptătorului adăpostit în viață numai de propriul său geniu și de natura largă a observatorului care a suferit, privind cerul, asprimea nopților de iarnă, care a primit asalturile cele mai perfide și care, eu această carte, iese din limitele ce i-au fost impuse de către cârmuitorii lumii.
Mingâierea lui Salviati e plină de melancolie: „E zadarnic gândul cui ar crede să introducă o nouă cugetare în lume, combătând pe cutare sau cutare autor: trebuie mai întâi să înveți a reface mințile oamenilor și a-i face apți de a deosebi adevărul de fals”.
Și totuși Galileo însuși lupta mai ales pentru aceasta: să stabileasă în lume un criteriu al adevărului științific, o metodă  pentru descoperirea lui.
„Nu există încă minte omenească care să cunoască lumea întreagă și să fie criteriu al adevărului”, și chiar: „Mi se pare că îndrăzneală prea mare au acei care vor să facă din capacitatea omului măsură a ceea ce poate și știe să facă natura... Această pretenție nu are alt izvor decât nepriceperea nici unui lucru, pentru că... cinea gustat într-adevăr cum e făcută știința, își dă seama cât poate ști un om din infinitatea cunoștințelor posibile a nenumăratelor opere ale naturii – care singură ne dă semnul unei înțelepciuni nesfârșite.
Știința este totuși posibilă, pentru că inteligența omenească înțelege unele lucruri așa de perfect, cu atâta siguranță câtă are despre ele natura însăși. Aceste cunoștințe alcătuiese matematicile pure, din care inteligența știe desigur mai multe propoziții și într-un mod mai sintetic; dar cunoștința acelor puține înțelese de om egalează pe aceea supremă în siguranța obiectivă, căci ajunge să le înțelegi necesitatea, deasupra căreia nu pare să fie siguranță mai mare”.
În acest cadru de idei generale, pline de reminiscențe platoniciene și bruniene, Galileo caută, dărâmănd construcția aristotelică a lumii, să-i redea viața fizică, asemenea vieții de pe Pămînt, cu toate imperfecțiunile ei. Pentru aceasta trebuie să scoată Pămîntul din centrul Universului -despre care nu știm nici unde este, nici ce este și  care, dacă ar fi, n-ar fi decât un punct închipuit, un nimic fără nici un rost - și să-l arunce, asemenea celorlalte planete, în călătoria lui nesfârșită în jurul Soarelui.
Argumentarea se sprijină pe observațiile lui Galileo asupra Lunii, a petelor solare, pe fenomene noi cerești și mai ales pe simțul legăturilor zilnice cu natura liberă.
Iată acum, în inima discuțiilor, în ziua a doua, argumentele fizice ale experienței pămîntești. Ele se urmează ca o avalanșă din imaginația arzătoare a fizicianului, ce vrea să arate că experiențele de pe Pământ nu ne pot informa asupra mișcării acestuia: relativitatea în înțelesul cel mai larg.
Gallieo face apropieri, îndrăznețe pentru epocă, între Pămîntul care se mișcă prin spațiu și o corabie pe mare, un vehicul, sau orice alt mecanism asemănător; el expune în detaliu experiențele care se pot face în interiorul unui astfel de vehicul, presupunând că are o mișcare uniformă, și dintre care nici una nu poate să ne arate că vehiculul se mișcă, și care îi e viteza.
Sunt aici și neexactități, principiile mecanice abia încep prin a fi formulate și încă incomplet, dar este o sforțare continuă, clară, și în același timp mereu sub controlul naturii. Chiar Simplicio este impresionat, însă nu poate lăsa deoparte cărțile și ziua se termină cu vorbele lui:
„Eu las cartea despre stelele noi, însă iau cu mine pe aceasta cu concluziile naturale, ca să revăd ceea ce e scris în ea împotriva mișcării anuale: materie a discuțiilor de mâine”.
Concluziile acestei zile sunt negative, dar extrem de însemnate, deși astăzi sunt unele rezerve. E adevărat că experiențele de pe Pământ nu pot pune în evidență o mișcare de translație uniformă a Pămîntului, dar experiența lui Foucault și principiile mecanice vor arăta că mișcarea de rotație se pune în evidență chiar de pe Pămînt.
Galileo se va fi gândit poate la o teorie fizică complet relativistă, în înțelesul de azi; pe alocuri face această impresie, dar sigur este că s-a înșelat asupra mișcării circulare uniforme, dându-i atribute străine de realitate. Dar aceasta nu micșorează valoarea istorică a descoperirilor sale.
În lumina relativității ce-i poartă numele și azi, părțile Universului apar solidar legate între ele, într-un mecanism imens, a cărui descriere armonică, convingătoare, se desfășoară într-o formă neatinsă încă în scrierile astronomice anterioare.
Pentru demonstrația mișcării anuale a Pămîntului, Galileo făcuse experiențe menite să arate mișcările aparente anuale ale stelelor, provenite din revoluția globului nostru. Cu mijloacele reduse de atunci reușise totuși, în vila delle Selve a lui Salviati, să găsească și aceste schimbări. Abia peste o sută de ani ele vor fi cu precizie văzute în cer.
La sfârșitul acestei zile a treia, în fața unui Univers reconstituit în unitatea lui fizică, simțim iar lipsa agentului dinamic, care să lege planetele între ele și să asigure armonia văzută cu inteligență de Galileo.
El însuși are acest sentiment, al unei lipse, și e atras de un fenomen pămîntesc a cărui importanță o simte uriașă. Galileo înțelege că fluxul și refluxul mărilor sunt un semn al elementului dinamic de care vorbim, dar îl pune pe socoteala mișcării Pămîntului, urmând instinctele lui de fizician.
Cu multe observații la îndemână, după o îndelungată cercetare, ajunsese la această concluzie, dar nu avusese putința atâtor verificări câte i se păreau necesare pentru întinderea și importanța fenomenului. Nefiind încă în măsură să îmbrace în haină matematică rezultatele sale, prin vocea lui Salviati, ne anunță prudent: „Eu arăt ceea ce mă pregătesc să expun, numai ca o cheie care să deschidă poarta unui drum necodcat de alții, cu speranța vie că minți mai adânci ca a mea vor lăgi sau vor pătrunde dincolo de ceea ce am făcut eu, în această primă descoperire... Poate că se va verifica și va servi pentru explicarea deplină a formelor pe care fluxul și refluxul le iau în mările noastre”.
Galileo revine asupra greșelii de la început prin afirmația că mișcarea de rotație a Pămîntului se poate pune în evidență  prin maree – relație care s-a văzul mai târziu fără importanță - dar, observă Galileo, și prin deviația alizeelor, afirmație deplin valabilă.
„Avem deci, în urma discuțiilor din aceste patru zile, puternice dovezi în favoarea sistemului copernican”, și s-ar putea adăuga multe, între altele aceea adusă de curând de Cesare Marsili din Bologna, membru al Academiei dei Lincei, care a observat schimbarea continuă a  meridianului sfântului Petroniu din Bologna, din care se poate deduce variația latitudinii polilor pământești.
Chiar Simplicio este impresionat de bogăția faptelor și ingeniozitatea observațiilor, dar nu le socotește concludente, căci „având mereu în fața ochilor minții o doctrină solidă - pe care am învățat-o de la o persoană prea înțeleaptă și eminentă - de care trebuie să ne ținem, știu că, întrebându-vă dacă Dumnezeu, cu nesfârșita sa putere și înțelepciune, putea să dea apei mișcarea pe care o observăm în ea, altfel decât mișcând vasul ce o conține, ați răspunde că el ar fi putut și ar fi știut să facă aceasta în alte feluri, și chiar dintre acele nebănuite de inteligența noastră. Este deci o îndrăzneală prea mare ca cineva să mărginească puterea și înțelepciunea divină cu o închipuire a sa specială”.
Acest argument teologic al omnipotenței divine, suprem refugiu al mentalității împotriva căreia se ridicase Galileo, pus în seama ridicolului peripatetician, a declanșat catastrofa: dușmănia Papei. Adus de însuși Papa Barberini, în conversațiile sale cu Galileo, i se ceruse acestuia, la eliberarea permisului de imprimare a cărții, să-l așeze în concluzie.
Protecția marelui duce e zadarnică, ambasadorul său, Francesco Niccolini, găsește în înaltul pontif un om prea hotărât, prea convins că scrierea lui Galileo e perversă în toate înfățișările ei. Răspunsul său e sfat marelui duce „de a nu se prea amesteca și a lăsa lucrurile moale, căci n-ar ieși cu cinste din afacere”.
De prisos sunt sforțările lui padre Castelli și ale lui Campanella, de prisos atestările Medicilor, care sunt împotriva călătoriei la Roma: Galileo, sub amenințarea de a fi adus „prizonier în lanțuri”, și în urma unei scrisori de compătimire de la marele duce, pleacă la Roma în plină iarnă - ianuarie 1633 - pe vremuri de ciumă, și ajunge acolo la mijlocul lui februarie.
Singura mângâiere i-a fost primirea și ospitalitatea afectuoasă, în vila Medici (reședința ambasadorului Niccolini).
Aproape două luni așteaptă, retras, încă plin de speranțe și de iluziile pe care i le dădea tăcerea misterioasă a Inchiziției.

     
Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #27 : Aprilie 13, 2012, 16:05:55 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea a VI-a)

TEROAREA ȘI MĂRTURISIREA

Teroarea cuprinsese pe toți aceia care tremurau pentru marele lor prieten. Campanella nu se mișca, sub amenințare continuă; cei mai puternici dintre prieteni fuseseră îndepărtați: padre Castelli trimis în misiune, padre Riccardi înlăturat de la Vatican.
La 12 aprilie, după dorința repetată a Papii, în „durerea nespusă a întregii case care îl găzduia și care-l iubea foarte mult”, Galileo se mută în carcerile Sfîntului Oficiu, unde fu ținut dealtminteri bine. În aceeași zi a fost supus unui interogatoriu.
Sfaturile de moderație ale blândului Niccolini prinseseră: dar Galileo avea și iluzia că-și poate apăra cu succes poziția cu vechiul argument că nu a expus doctrina copernicană decât ca ipoteză matematică. Era desigur tocmai argumentul cel mai nepotrivit.
Campanella îl încurajase să susție că din „Dialoguri” rezultă că argumentațiile lui Copernic sunt fără valoare și neconcludente, dar, mai mult decât sfaturile acestea, viziunea sigură și senină a operei lui, a puterii ce căpătase în lume, pe deasupra tuturor piedicilor, precum și împăcarea cu propria-i conștiință, îi dădeau libertatea oricărui gest care ar fi fost necesar spre a-și salva anii ce-i mai avea de trăit și pe care-i era dator scrierilor neisprăvite. O libertate al cărei preț a fost încărcat de o tortură morală unică. Drama care se desfășoară de aici înainte a condus-o o mână neiertătoare, cu o logică rece și crudă.
Apărarea negativă a lui Galileo la primul interogatoriu nu putea, evident, satisface. Acuzarea însărcinează trei teologi cu studiul „Dialogurilor”; rapoartele lor conclud în unanimitate că Galileo depășise ordinul inchizitorial din 1616 și unul dintre ei găseste că întreaga carte pledează limpede pentru mișcarea Pămîntului. Papa părea a se mulțumi cu o adâncă umilire și cu o retractare răsunătoare. De aceea i se îngăduie Comisarului general să aibă o conversație particulară cu Galileo și să-l aducă la o mărturisire a greșelii.
Mărturisirea n-a venit întreagă, sau chiar n-a venit deloc. După trei zile de gândire, de chin cu sine însuși, Galileo mărturisește că „i se părea că expusese lucrurile în multe locuri, așa că cititorul se putea înșela asupra convingerilor sale reale”, și că făcuse o greșeală așa de îndepărtată de intențiile sale „din acea plăcere specială pe care fiecare o are pentru subtilitățile sale și pentru a se arăta mai iscusit decât ceilalți oameni în a găsi argumente aparente și ingenioase, chiar pentru propoziții false”.
„A fost deci greșeala mea, venită dintr-o ambiție deșartă, din neștiință și stângăcie, și o mărturisesc.”
Nu putea mulțumi pe inchizitori o astfel de spovedanie care lasă neprejudecată intenția. Galileo simți ce efect face declarația sa, de aceea, după ce-și privi incbizitorii, adaose că pentru a dovedi că n-a avut niciodată credință la mișcarea Pămîntului, e gata să adauge la „Dialoguri” încă una sau două zile, în care să combată argumentația copernicană în modul cel mai eficace ce i-l va inspira Dumnezeu.
Inchizitorii nu s-au folosit de această ofertă, care poate le-a părut o sfidare.
Din nou liber să se întoarcă la villa Medici, dar obligat să fie la dispoziția Sfîntului Oficiu și fără vreo legătură în afară, Galileo – pentru care în răstimp ambasadarul Niccolini făcea tot felul de intervenții pe lingă înaltul pontif - fu iar chemat, la 10 mai.
Era hotărât acum să isprăvească repede și în orice mod cu aceste lucruri care îi minau sănătatea, îi amenințau viața, îl torturau. Galileo își termină apărarea cu un mișcător apel la umanitatea și simțământul creștinesc al judecătorilor săi: „Am credință în clemența și bunătatea eminenților mei judecători, cu speranța că ceea ce s-ar putea să li se pară lipsă la dreapta pedeapsă a greșalelor mele, să fie forțat bătrânețelor mele căzute, care și ele cu umilință îi roagă”.
Dar nu era în joc sufletul inchizitorilor, ci mândria unui principe rănit în amorul său propriu, erau dușmăniile vechi care așteptaseră zeci de ani această satisfacție, era desigur sentimentul zguduirii adânci pe care știința abia întemeiată îl va aduce autorității, era necesitatea adâncă a epocii care se îndrumase pe această cale a înăbușirii libertății de cugetare, prin rug. Din ordinul Papii, Galileo trebuie să fie interogat „asupra intenției”, chiar sub amenințarea torturii, amenintare care nu scoate de la bătrânul obosit și amărât decât aceste vorbe: „Eu sunt aici per far l'obedienza și n-am susținut această părere în urma ordinului ce mi s-a dat”.
Retrimis în carceră, a fost adus a doua zi, în haină de ispășire, în aula mare a mânăstirii dominicane „della Minerva” unde, în prezența celor zece cardinali ai Congregației inchizitorilor împotriva ereziei, i-a fost citită sentința.
Sunt motive pentru a crede că în noaptea care se scursese o amenintare mai serioasă sau poate tortura pe care „examenul riguros”, care fusese „necesar” - o indică îndeajuns de bine stilul Sfîntului Oficiu - smulsese bătrânului filosof mărturia definitivă.
Galileo citește abjurația impusă; o tristete acoperă lumea cercetătorilor naturii din toată lumea.

   
E PUR SI MOUVE

„E pur și mouve” știa și Galilei, și admiratorii, și mulți inchizitori ai săi. Padre Clavio era copernican, Scheiner își masca copernicanismul, iar printre înalții prelați îndeajuns de mulți admiraseră pe Galileo prea mult, ca să nu aibe măcar îndoieli copernicane.
Și aceasta nu mai depindea nici de Galileo, nici de Inchiziție: Pămîntul se mișca în eternitate, iar sufletele omenești, deschise spre libertate, spre realitate, nu se puteau întoarce. Galileo adusese un suflet nou, alături de noi cunoștințe. El se mistuise pentru transformarea mentalității și eliberarea cunoașterii prin legături directe cu natura.  De aceea, înfuriați de propria lor neputință, inchizitorii nu vor înceta un moment să supravegheze, să persecute pe marele reformator. El însuși, care își urmărea chemarea și logica interioară, continuă lucrul și gândurile pe care procesul le întrerupsese numai.

Geniul rămâne neafectat de evenimentul dureros ce se consuma pe un plan al vieții sale mai omenesc; crud, e drept, cu influențe asupra circumstanțelor lucrului său, dar care n-a lăsat totuși urme însemnate asupra operei, ce continuă indiferentă la vicisitudinile omenești.
Procesul și tortura lui Galileo interesează epoca, mentalitatea, Biserica și relațiile sale viitoare cu știința; interesează pe toți cei care vrem să suferim cu acest erou, pentru purificarea noastră interesează circumstanțe ale activității științifice în Italia și peste munți, dar opera însăși și rosturile ei adânci, nu.


     
ÎNCHISOAREA PE VIAȚĂ

Prin sentință, Galileo rămâne în carceră, „la voia” Sanctității Sale, care-i dă mai întâi ca închisoare palatul și grădina de la Trinita dei Monti, a marelui duce.
Capătă voie, după aceea, să meargă la Siena, unde sufletul minunat de bunătate care era arhiepiscopul Piccolomini îl ține în propriul său palat.
În sfârșit, după câteva luni i se permite să meargă la vila lui de la Arcetri, oprit să meargă la Florența sau să primească prieteni mulți împreună. Ducea acum o viață liniștită și retrasă, cu mângâierea vizitelor la suor Maria Celeste, ale cărei scrisori au fost, desigur, cu grația și simplitatea lor, cele mai bune consolări ale momentelor grele.
Persecuția însă îl urmărește cu înverșunare și în martie 1634 i se aduce la cunoștință că dacă mai trimite cereri de eliberare sau chiar de întoarcere la casa din Florența, va fi recondus în carcerele Sfîntului Oficiu.
Acest răspuns, ca o condamnare definitivă la o cerere a marelui duce către Papa, vine nefericitului bătrân în ziua când se întorcea nemângâiat de la patul de muribundă al fiicei adorate.
„O tristețe și o melancolie imensă” îl învăluie, și cu ele presimțirea unui sfârșit apropiat.
Urmărirea cărții și publicarea condamnării durează mult, Papa și inchizitorii voiau să-l pună pe Galileo în afara societății; copii după sentință și „abjurație” trebuiau trimise la toate nunțiaturile  apostolice și la toți inchizitorii și trebuiau făcute cât mai publice, în librării, în mânăstiri, în școli.
În Spania și în Anglia s-au citit în universități, „Cartea e urmărită cu furie, dar cu rezultat negativ: cine știe ceva matematică în Italia devine copernican și exemplarele cărții neatinse de Inchiziție sunt lucrurile cele mai prețioase pentru cine le are.
Când Galileo caută un exemplar pentru el însuși, nu mai găsește, și cineva îi răspunde că „prostia opririi cărții ne face să o furăm din mâna prietenilor”.

   
ȘTIINȚA NOUĂ

Prietenii așteptau lucrarea asupra științelor noi. Lucrarea era acum singura consolare a singurătății omului care nu mai trăia decât pentru a-și isprăvi opera. Prietenii îl încurajează de pretutindeni: Sarpi, Campanella, Micanzio sunt plini de grijă și de mândrie pentru opera aceasta, în care Maestrul își va însemna cuceririle din tinerețe, privitoare la știința mișcării, și rezultatele unei vieți întregi de cugetare asupra lumii fizice.
Cu toată oprirea de a mai publica ceva, lăsând să se creadă că tipăritura s-a făcut fără știrea lui Galileo, Elzevirii scot în 1638, la Leiden, „Dialoguri asupra științelor noi” (Discorsi e dimonstrazioni  matematiche   intorno a due nove scienza attenanti alla mecanica ed i movimenti locali), cu o dedicație contelui de Noailles.
Prin îngrijirea discipolilor săi cei mai tineri, Vincenzo Viviani și Evangelista Torricelli, au ajuns până la noi încă două  părți - două zile - ale acestor „Dialoguri”, în care, în locul lui Simplicio, figurează un discipol din Padova, Paolo Aproino.
O bogăție așa mare de material, de noutăți științifice, de creații ale imaginației e impresionantă și azi. Subtilitatea logică a argumentării rivalizează cu demonstrația geometrică și calculul aritmetic, care i se, par necesare lucrării științifice, și superioare logicii verbale în stabilirea adevărului.
Într-un moment al discuțiilor, Sagredo exclamă, cu mulțumire și ca încheiere a unor calcule reușite:
„Mie mi se pare că logica învață a recunoaște dacă expunerea și demonstrațiile gata făcute și găsite urmează drumul care trebuie; dar că ea ne învață cum să găsim aceste expuneri și demonstrații, nu cred”.
Discuțiile se opresc întâi asupra mașinilor și a măsurii rezistenței diverselor lor piese. Galileo face o ingenioasă analiză a ideii modelului mecanic. El arată că, dacă am face un model al unei mașini, în mic, calculând piesele așa ca sä avem o funcționare regulată și sigură, cu rezistență îndelungată, n-am mai putea fi siguri de această funcționare dacă am păstra exact proporțiile în construcția mașinii în mare.
Galileo nu rămâne numai în lumea mecanismelor moarte; el generalizează rezultatele sale la mecanismul scheletului unui animal, inițiind în acest domeniu cercetări interesante, relative la rezistența caselor și armonizarea formei lor cu această rezistență. Galileo observă că rezistența animalelor mici este proporțional mult mai mare decât a animalelor de talie mare.
El îndrăznește să analizeze mecanismul înotului, al formei și osaturii peștilor, al zborului și construcției păsărilor și projectează asupra lor o lumină de care doar Leonardo se mai putea mândri, și care va însemna bazele studiilor ce și astăzi se continuă în aceste domenii.
Mai târziu, Descartes, comentând „Dialogurile”, găsește naive aceste preocupări, pe care el crede că le poate rezolva cu o vorbă; ceea ce ne arată că Galileo și da Vinci, înaintea lui, mergeau în știință cu mult înaintea secolului lor.
         

Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #28 : Aprilie 14, 2012, 14:12:44 »
GALILEO GALILEI
(1563-1642)

(Partea a VII-a)

Aceeași problemă a rezistenței îl readuce pe Galileo la studiul pompei și la observația căreia cel dintâi îi dă valoare științifică, că într-un tub vid apa nu se ridică decât până la o anumită înălțime, aceeași întotdeauna, nedepinzând nici de lărgimea tubului, nici de fetul pompei, nici de alte împrejurări accidentale -  cum credea Descartes.
Explicația pe care o dă Galileo acestui fenomen, cu toate că e ingenioasă, nu este cea corectă, însă fenomemul așa reliefat de el va conduce pe Evangelista Torricelli  la invenția barometrului și la glorie.
Din mulțimea de lucrări de care vorbește, reținem aici doar unele.
Galileo are predilecție pentru fenomenul luminii. El gândește că lumina are o anume viteză de propagare și arată o experiență, cu repetare de semnale luminoase, menită a pune în evidență viteze destul de mari. Rezultatul încercurilor lui fusese negativ - noi știm azi de ce și Galileo recomandă urmașilor săi problema, care nu va întârzia prea mult să fie rezolvată de Roemer, după indicațiile, perfecționate, care se găsesc în dialog.
Cu emoție, ajungem la paginile în care problemele dezbătute de el în tinerețe capătă o formă matură, elegantă, superioară.
Împotriva lui Aristotel și a părerii admise de toți că două corpuri cu greutăți deosebite cad cu iuțeli proporționale greutății lor, Galileo, lăsând să cadă, așa cum am mai arătat, de pe turnul din Pisa pietre cu greutăți deosebite, observase că ele ating pământul în același timp.
Trebuia acum să se dea o formă științifică acestei observații și să se găsească adevărata lege a căderii corpurilor. Trebuia să se înlăture din experiențe orice împrejurări străine problemei, în special rezistența aerului sau a altui mediu care influențează căderea oricărui corp. Galileo are geniala intuiție a legăturii dintre celebra lege, observată de el, a isocronismului mișcărilor pendulare și legile ce vrea să stabilcască pentru căderea corpurilor grele.
„Și în cele din urmă am luat două bile, una de plumb și alta de zahăr”, cea dintâi de o sută de ori mai grea ca a doua, fiecare din ele legate cu câte o sfoară de aceiași lungime - doi până la trei metri – fixate împreună la extremitatea liberă; depărtând apoi bilele de la poziția verticală, le-am dat drumul în același moment, iar ele, coborându-se pe cercurile ale căror raze sunt sforile, trecând pe perpendiculară, s-au întors pe același drum îndărăt. Oscilațiile fiecărei bile își micșorează mereu arcul, dar oscilația completă pentru fiecare se face mereu în același timp, comun amânduror pendulelor; viteza de cădere a corpurilor nu depinde de greutatea lor.”
Aceste experiențe duc conversația la discuția oscilațiilor, la sunet, la muzică. Galileo nu putea trece alături de această „materie prea nobilă” iubită de el, fără să-și spună cuvântul asupra vibrării coardelor, a consonanțelor și a disonanțelor, a octavelor, a cvintelor și a terțelor armonice.
Felul său cu totul științific de a vorbi despre aceste probleme muzicale făcea, desigur, un contrast violent cu încâlceala teoriilor armonice care înlocuiau adevărata știință a muzicii din întâia jumătate a acestui secol, în care se pun totuși bazele muzicii noi.
Dialogul se întoarce, prin observații mereu proaspete, originale, către problema fundamentală a căderii corpurilor. Dacă viteza în cădere nu depinde de greutalea corpului, atunci cum variază?
      Galileo își pune amândouă ipotezele ce i se păreau mai simple și mai veridice:
           1. - Viteza crește proporțional cu drumul parcurs de corp. Dar ipoteza aceasta îl duce la rezultate absurde.
           2. - Viteza crește proporțional cu timpul. Pentru a cerceta experimental, Galileo măsoară nu înseși vitezele, ci spațiile parcurse. Ia un plan înclinat și o bilă care se rostogolește pe el. Găsește un mijloc ingenios de a avea o măsură exactă a timpului: lasă bila să se rostogolească în intervale deosebite de timp, măsoară drumul parcurs și găsește că aceste spații sunt proporționale cu pătratele timpurilor întrebuințate, deci că viteza este proporțională cu aceste timpuri, iar accelerația mișcării este constantă. Este marea lui descoperire și începutul Dinamicii moderne.
În ziua a patra, încordarea se ridică la înălțimi mari, care ne lasă să întrezărim posibilitatea unei mecanici a cerului și a unei cosmogonii științifice.
Aceste dialoguri ale științelor noi adue ordine în elementele pe care cele mai simple fenomene fizice le înfățișează.
Dacă echilibrul corpurilor sub acțiunea unui sistem de forțe fusese îndeajuns de lămurit cercetat în antichitate și de înaintașii mai apropiați ai lui Galileo, noțiunea însăși de forță și rosturile ei în mișcarea unui corp erau cu desăvârșire obscure.
Antichitatea nu lăsase nici o moștenire în știința mișcării. Galileo precizează noțiunea de accelerație. El arată că forța se caracterizează în mișcare prin prezența unei accelerații: forța constantă a gravității produce accelerația constantă ce se observă prin experiență.
Această idee conține în esență principiul inerției. Ea îl va conduce pe Newton, printr-o aprofundată examinare a raportului constant dintre forță și accelerație, la precizarea noțiunii de masă inerțială.
Încep acum să se despartă ideile despre forțele propriuzise, producătoare de accelerație în mișcarea corpurilor, de forțele de impulsie, de așa-zisa forță vie, de forțele de percusiune, care au un caracter mecanic cu totul deosebit de cele dintâi și depind de iuțeală, iar nu de accelerația corpurilor mobile.
Cu Galileo începe lămurirea conceptelor mecanice, care vor căpăta abia prin Newton precizarea lor definitivă.
Matematica cucerește dreptul și posibilitatea de a îmbrăca în haina ei științele fizice și, în admirația secolului, Galileo dă primul exemplu în studiul aprofundat al mișcării celei mai naturale: căderea unui  corp având sau nu un impuls inițial.
Experiență minuțioasă a circumstantelor acestor mișcări, măsură exactă, lămurire luminoasă a rolului diverselor elemente care intervin, sinteza lor într-o teorie mecanică, iată metada cea mai fecundă pentru cercetarea fizică, iată știința fizică luând, în sfârșit, naștere pentru o viață adevarată.
Toții care au venit după Galileo, școlarii săi direcți ca Torricelli, neclintiți înîncrederea față de metodele maestrului, prietenii săi mai depărtați care regretau că nu-i pot fi școlari, Gassendi, Huygens, precum și cei care nu vor să mărturisească influența-i sau nu-și dau seama de ea, nu mai pleacă de la haos, ci de la ordinea pe care o adusese Galileo și reușesc să facă operă durabilă când îi aplică metodele, sau metode asemănătoare, când îl urmează în aplicarea lui credincioasă către natură și în înțelegerea matematică a ei.
Chiar Descartes, când începea să construiască Sistemul său al lumii, avea în față o idee despre Universul sistemului planetar și al stelelor cu desăvârșire eliberată de concepțiile tradiției, și aceasta în întregime datorită lui Galileo. Ideea despre unitatea naturii - a legilor naturii spunem noi azi - transpunerea științifică a unei intuiții mai vechi, desigur - în cadrul căreia cea a lui Leonardo ocupă un loc deosebit - și care a constituit măcar parțial o bază a sistemului cartezian, este, de asemenea, datorată învățăturii neobosite a lui Galilei, încă din perioada sa venețiană.

   
ULTIMELE LUCRĂRI ÎN MlJLOCUL DISCIPOLILOR
ȘI AL OAMENILOR LUMINAȚI DIN EUROPA.
SFÂRȘITUL

Din vremile fericite ale Padovei, după descoperirea planetelor Medicee, Galileo își dăduse seama că, servindu-se de numeroasele lor eclipse, s-ar putea ajunge la determinări destul de bune ale longitudinii pe mare, determinări care se făceau atunci cu mari greutăți și cu puțină precizie.
După, lungi tratative, fără rezultat, cu Spania, Galileo se îndreaptă către Statele Generale ale Olandei, care între timp stabiliseră și un premiu pentru invenția unei metode bune de stabilire a longitudinii pe mare. Cu toată bunăvoinţa amânduror părților, tratativele au durat până la moartea lui Galileo, fără a ajunge la rezultat, din pricina multor accidente neprevăzute.
Dacă ar fi mers el însuși în Olanda, cum doreau prietenii, poate că lucrurile s-ar fi terminat repede;  guvernul olandez s-a servit de comisari anume trimiși în Italia, dar prinși unul după altul de moarte. Iar Sfîntul Oficiu vedea cu ochi răi legăturile lui Galileo cu o putere eretică și îl sfătuiește să nu primească nici măcar darurile pe care trimiși ai Olandei i le aduceau ca omagiu în 1638.
Ne rămân din aceste tratative scrisori interesante, luminoase pentru această epocă de încheiere a vietii.
Hugo Grotius, în acea vreme ambasador al Suediei la Paris, după ce încercase să-l aducă pe Galileo în Olanda; ca să-l scoată din atmosfera de „ură a iezuiților și de lașitate a marelui duce”, se silea, pe la 1635, să grăbească o înțelegere cu Statele Generale. Una din scrisorile din această epocă e o adevărată apologie: „Că noi avem o înrudire cu cerul, am aflat de la tine, om prea înțelept, din operele tale care au întrecut orice altă sforțare omenească - drept care nu mai avem de invidiat operele celor vechi și nici să ne temem că secolele viitoare vor înfrânge pe al nostru... Te venerez pe tine, care la vârsta aceasta și după ce ai experimentat ingratitudinea omenească, învingător al uneia și   al alteia, continui atâtea opere mari”.
Aceste cuvinte impresionante, venite de la un om ca Grotius, trebuie să fi însemnat o adâncă răscumpărare pentru suferințele care se îngrămădiseră asupra lui Galileo-omul.
Și o altă mulțumire are Galileo în aceste momente, când o nouă ediție, latinească, a operei lui condamnate, apare în editura Elzevirilor, împreună cu celebra scrisoare către Doamna Cristina.
Dar în ianuarie 1638 scria cu tristețe lui Elia Diodati, la Paris:
„Vai, domnul meu, Galileo, iubitul vostru prieten și servitor, a orbit complet și ireparabil de o lună încoace. Gândiți-vă în ce întristare mă aflu, cugetând cu acest cer, această lume și acest Univers, pe care eu îl lărgisem de o sută sau de o mie de ori peste ceea ce văzuseră înțelepții tuturor școlilor trecute, este acum micșorat și restrâns pentru mine, căci nu e mai întins decât atâta loc cât ocupă persoana mea”.
Poetul Milton îl găsește orb, în călătoria sa prin Italia, și mai târziu scrie versuri mișcătoare despre întunericul propriilor săi ochi și ai aceluia ce-i avusese mai perfecți ca tot veacul său.
Intervenția tenace a lui padre Castelli, care era iar în Roma, îi îndulcise puțin închisoarea. Îi este acum permis să vină în Florența, dar e oprit să intreție legături cu multe persoane și are voie de a merge numai în zilele de sărbătoare la biserica cea mai apropiată de locuința sa.
Contele de Noailles intervenise zadarnic pentru eliberarea completă și abia se îngăduie lui padre Castelli să vină să-l viziteze de trei ori pe săptămână, în prezența unui martor și fără  libertatea de a vorbi despre doctrina condamnată.
Fără vedere, bolnav, mintea lui funcționează cu intensitate. Continuu la curent cu ce se scrie, află cu bucurie nespusă de teoriile din Tratatul despre apele curgătoare, care face gloria discipolului și prietenului său padre Castelli; se preocupă încă de chestiunea longitudinii, răspunde cu tinerețe și vioiciune acelui care îi critică părerile despre lumina secundară a Lunii.
Puțin înainte de moarte descoperă librația lunară.
Retras, în ultimul timp, în vila de la Arcetri, își petrece zilele din urmă în tovărășia câtorva membri ai familiei și între discipolii care îi vor continua opera: Castelli, Torricelli, Viviani.
La 8 ianuarie 1642 se stinge în doliul tuturor, iertându-și dușmanii.
Dar Incbiziția nu iartă; nemiloasă, îi discută dreptul de a face testament, iar Urban sfătuiește pe marele duce să nu facă mausoleu cadavrului acestui condamnat pentru erezie, căci s-ar indigna toți bunii creștini.

Omenirea a judecat sever jertfa aceasta crud a Bisericii, care n-a fost iertată nici atunci când, silită de progresele astronomici, a șters decretul „quo prohíbentur libri omnes docentes immobilitatem Solis et mobilitatem Terrae” (Ce spunea la index cărțile care priveau totul relativ la imobilitatea Soarelui și mișcarea Pămîntului).
Personalitate de mare bogăție spirituală și de sentimente, bun, generos și înțelegător, întreg în lupta pe care o susține o jumătate de veac, lăsând o operă universal recurroscută ce pune temelie științelor fizice ale naturii, Galileo duce, poate, cu el un secret.
Scrisorile lui închid mărturisiri sincere, uneori intime, prietenești, vibrând de sentimente adânci; opera lui e scrisă elegant și simplu, curat, fără prețiozitățile barocului, care nu-l atinge; legăturile lui nenumărate cu oamenii sunt creatoare și de o limpezime cristalină.
Dar sub bolta înaltă a frunții, îndărătul ochilor buni și scrutători, în adâncul unei discreții din care nu străbat decât puține raze, în umbra scrisorilor lui despre religie și știință, bănuim încă o problemă nelămurită.


http://www.youtube.com/watch?v=rgmpYmbqUuA
http://www.youtube.com/watch?v=N3QGacCVIQk&feature=related
http://www.youtube.com/watch?v=3d-RjE4aZIs&feature=relmfu
http://www.youtube.com/watch?v=aRSTrz5Izbc&feature=relmfu
http://www.youtube.com/watch?v=AKkz3adx-LU&feature=relmfu
http://www.youtube.com/watch?v=SLqXWu3sU6Q&feature=relmfu
http://www.youtube.com/watch?v=kQL9mxOGGH8&feature=relmfu
...


Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat

Jurjiu Gheorghe

  • Utilizator
  • Mesaje postate: 1438
  • Data şi locul naşterii: 09.03.1970 Lupeni Hunedoara
  • Localitatea de domiciliu: Timisoara
  • Profesia: inginer
  • Ocupaţia: inginer
Re: Mari gânditori și personalități
« Răspunde #29 : Aprilie 15, 2012, 13:03:39 »
BLAISE PASCAL
(1623-1662)

- Matematicianul -
(Partea I-a)

Evocarea operei matematice a lui Blaise Pascal ne obligă să depășim pragul dintâi al contactului cu gândirea de excepțională stringentă logică, claritate și preciziune care l-a condus, copil încă, să reconstituie o parte din geometria lui Euclid și să dea destul de devreme teoreme fundamentale pentru noi ramuri  ale geometriei. Dincolo de aceste domenii, să le zicem comune, ale matematicii, în continuă construcție, suntem aduși, și aceasta este marea bucurie, să retrăim cu gândirea pascaliană câteva momente unice ale începuturilor matematicii moderne: formulările care au dus la noțiunea de diferențială, încă neclar desfăcută din ganga geometrico-analitică din care s-a născut și, apoi, primele întruchipări, de rândul acesta precise și definitive, care au însemnat constituirea științei probabilităților cu tot ce are ea original și fundamental nou în știința de azi.

Începuturi ca acestea, cu elementele inefabile, dar și cu siguranțele ce le întovărășesc, nu se pot povesti. Ele trebuie retrăite odată cu textele exacte ale formulărilor originale. Afirmații prea peremptorii despre valoarea lor istorică, genetică mai bine, riscă să depășească cele mai bune intenții, discuții critice prea amănunțite seamănă îndoiala asupra valorii originale a respectivelor texte. Cu atât mai mult cu cât contemporanii și corespondenții direcți sau indirecți ai lui Pascal aveau nume ca: Descartes, Fermat, Leibniz și poate chiar Newton.

Când a venit pe lume Pascal, la 91iunie 1623 o știință nouă era în plină dezvoltare. Descartes, deși în armata Iui Buegnoy în Bavaria, avea să-și trăiască primele intuiții ale geometriei analitice într-o noapte de decembrie a acelulași an, într-o localitate pe malurile Dunării. Retras puțin după aceea în Olanda, a publicat în 1637, pe când Pascal avea 14 ani, „Discursul asupra metodei”, având printre Anexe și celebra sa „Geometrie”.

Nu e ușor de înțeles de ce Descartes, care știa să definească tangenta la o curbă într-un punct determinat ca limita secantei care trece prin acest punct, atunci când și-a propus, în unele cazuri, să dea regula practică pentru determinarea tangentei, a folosit cercuri secante în loc de drepte, cum aveau să facă Fermat și Pascal, așa cum vom vedea.

Geometria analitică a lui Descartes a constituit fără îndoială limbajul indispensabil pentru construirea Analizei lui Newton și Leibniz, dar scrutarea fenomenelor elementare din procesul prin care o secantă devine tangentă, descoperirea invarianților acestui proces sunt datorate geniului specific de cercetători logici ai fenomenelor naturale care înrudea minți așa de diverse cum erau Fermat și Pascal.

Pentru că încă vorbim de Descartes și de influența lui, să reamintim că, dacă nu singur, el a adus științei noi regula ideilor clare, directe și precise, iluminind-o filosofic și dogmatizând-o pentru întreg secolul; Pascal însă nu a considerat această regulă valabilă numai pentru cercetare și descoperirea adevărului, dar și pentru formularea lui - ceea ce n-a fost totdeauna cazul pentru cel care a enunțat dictonul: „Bene qui latuit, bene vixit” (Cine a trăit retras, a trăit bine.), adoptând chiar în expunerea Geometriei, în mod sistematic, un mod eliptic și uneori voit obscur de expunere. Nu vrem să uităm că un alt mare personaj care domina epoca, Galileo GaliIei, avea să fie, dată fiind viața lui îndelungată, contemporan al lui Pascal, inamic ca și el al oroarei de vid, obligat să se retragă din lume (1633) cu douăzeci de ani înainte ca Pascal să se retragă silit doar de sănătatea sa șubredă.

O mare autoritate științifică a epocii, un om care a jucat un rol deosebit în dezvoltarea gândirii lui Pascal, era Pierre Fermat, socotit și azi printre marii matematicieni ai lumii. Era cu 22 de ani mai mare ca Pascal și avea să-i supravletuiască cu peste alți 12. Manifestările sale erau doar epistolare sau numai verbale, pline de efervescența ideilor, cum sunt de pildă cele care aveau să ducă la construirea Analizei matematice. A publicat foarte puțin în timpul vieții, ceea ce nu înseamnă că ideile sale nu circulau cu foarte mare autoritate, cum dovedește și discuția epistolară destul de aprinsă ce a urmat la un moment dat cu Descartes. Pierre Fermat pare a fi fost corespondentul favorit al lui Pascal, în toate perioadele scurtei sale cariere de matematician, ceea ce corespun dea înrudirii de spirit care-i făcea să se aplece adesea în căutările lor matematice și asupra izvoarelor naturale ale gândirii, așa de bine reliefate în descoperirile lor geometrice, în principiile de maximum sau minimum la Fermat, în eforturile de înțelegere a jocurilor la Pascal, în edificarea ideii de probabilitate la amândoi.
         
Nu pot încheia acest scurt inventar al marilor spirite care au dominat știinta matematică a secolului lui Pascal fără a pomeni de Leibniz, a cărui gândire, atât în opera de creare a calculului diferențial, cât și în analiza combinatorie, are serioase rădăcini pascaliene, și de Newton, ale cărui izvoure de gândire carteziene, fermatiene și pascaliene sunt de asemenea greu de contestat.
         
Tradiția, întărită și prin frumoasa biografie scrisă de Gilberte Périer, sora lui Pascal, vrea ca singura școală a sa să fi fost învățătura ce i-a dat eruditul său părinte nu numai în perioada șederii lor în Auvergne, ci și după ce, atunci  când Pascal împlinise 8 ani, familia se stabilise la Paris.
     
Principiul fundamental ce pare a fi călăuzit pe educatorul său era să-l introducă pe elev în cunoașterea justificată a lucrurilor, a rațiunii lucrurilor, fie ele în ordinea experienței naturale, fie în ordinea spirituală, cum era cunoașterea principială a limbilor prin gramatică, precum și prin logica lor interioară.
       
Bun cunoscător al matematicii timpului, prieten în acest domeniu cu personalități ca Mersenne sau Roberval, Étienne Pascal a ezitat îndelung înainte de a-și pune fiul în direct contact cu matematica. El se iluziona, pentru că matematica nu este numai cea din cărți și din teoreme, ci este și un mod de a cerceta lumea și de a reflecta asupra ei. Deci modul pe care-l practica el însuși ca educator, în procesul judecăților cu care îi prezenta sistematic lumea înconjurătoare. Când întâmplarea sau nemaistăpânita curiozitate a tânărului l-a obligat pe Étienne Pascal să-i spună că matematica este „știința care dă mijlocul de a face figuri juste și a stabili proprietățile care le legau între ele”, tânărul Blaise, fără să aștepte alte ajutoare, a început să aplice (ajutat, evident, și de geniul său particular) metodele de cercetare cu care era obișnuit. A ajuns repede să formuleze și să demonstreze câteva teoreme ale geometrici euclidiene, fără să albă nici o călăuză; a demonstrat în particular că suma unghiurilor unui triunghi reprezintă două unghiuri drepte.
       
Abia după surpriza acestui rezultat a fost pus în posesiunea „Elementelor” lui Euclid, care l-au dus vijelios la rezultatele binecunoscute. Referindu-se la acest episod din viața tânărului Pascal, așa cum ne este cunoscut din biografia surorii sale, și prezentat ca o dovadă a precocității rămase legendară, istoricul E.T. Bell este sceptic. El nu se îndoiește numai de demonstrația teoremei citate mai sus, ci și de aceea a tuturor celor ce o precedă în „Elementele” lui Euclid, exprimând cu acest prilej o foarte puțin justificată judecată asupra acestei materii pe care trebuie să continuăm a o privi cu ochii istoricului și nu cu aceia ai discipolului lui Hilbert, cu un sfert de mileniu mai târziu.

Fapt este că în urma acestei stralucite izbucniri în Universul Geometriei, condițiile gândirii pascaliene se schimbă. Chemat, deși copil încă, avea 14 ani, la întrunirile științifice organizate de pėre Mersenne, matematician, prietenul lui Descartes și traducutor al lui Galilei, de Roberval, profesor de matematică la Universitatea din Paris, și de alții, a întâlnit acolo pe G. Desargues, a cărui durată de viață a acoperit-o pe cea a lui Pascal. Ideile geometrice originale, dincolo de cadrul geometriei euclidiene, constituind o geometrie proiectivă, sistematizată într-o carte al cărei titlu ciudat, „Brouillon project”, indica firea autorului, au exercitat o influență hotărâtoare atât asupra lui Descartes, cât și asupra lui Pascal. G. Desargues devenea primul maestru direct, în Geometrie, al lui Blaise Pascal. Domnia bătrânului Etienne lua sfârșit.
         
Urmarea a fost „Tratatut asupra conicelor” (Essay sur le coniquew), din 1639. El cuprindea peste 400 de teoreme de geometrie proiectivă, cele mai multe asupra conicelor - cuprinzând și toată contribuția lui Apollonius. Ceea ce este cu tutul remarcabil și a stârnit admiratia lui Descartes și mai târziu a lui Leibniz, care a cunoscut manuscrisul complet, ansamblul teoremelor gravita în jurul teoremei fundamentale care-i poartă numele, enunțată și demonstrată în forma sa generală invariantă pentru o proiecție conică: cele trei perechi de laturi opuse ale unui hexagon convex înscris într-o elipsă se întâlnesc în trei puncte situate în linie dreaptă. Configurația liniară a lui Desargues, constituită de două triunghiuri ale căror vârfuri unite două câte două dau drepte concurente, devenea un caz particular al „hexagramei mistice” a lui Pascal.

Mulțimea de configurații și de teoreme pascaliene care cunoștea deschis prioritatea desarguiană a metodei sale - constituia o nouă geometrie legată de invarianța prin proiecție conică, care-și avea rădăcinile în cercetările nu prea depărtate ale lui Kepler, interesat, cum știm, la cunoașterea conicelor. De rândul acesta suntem de acord cu istoricul Bell, pentru a proclama capacitatea lui Pascal de a depăși clasica geometrie metrică, deci „matematica cantităților” a lui Aristotel și a multor altor gânditori, atunci când experiența și gândirea logică ce se aplică la ea o cer, pentru o matematică fără cantități, cum era aceea pe care o construia.
       
Manuscrisul integral al acestei lucrări s-a pierdut. Ideile sale fundamentale sunt însă cunoscute din schița pe care a publicat-o în 1640, sub forma unui program intitulat facercare asupra secțiunilor conice, după procedeul lui Desargues.
       
Din nou în provincie, alături cu tatăl care, pentru a-și împlini misiunea financiară dată de Richelieu, era obligat la numeroase calcule, Pascal a construit în 1642 o „mașină aritmetică”, cum o numea el, de calculat: prima mașină mecanică de calcul, perfecționată de el câțiva ani mai târziu. Descrisă de Diederot în „Oeuvres de Pascal” (1779), n-a mai putut fi niciodată pusă din nou la punct din elementele existente, pentru a funcționa, așa cum s-a făcut pentru mașina construită de Leibniz, după aceea a lui Pascal.
       
Acești doi ciberneticieni „avant la lettre” aveau desigur sentimentul unei identități logice a mecanismului gândirii asupra numerelor cu al mașinii pe care au realizat-o, sentiment care a stat și la originea ciberneticii secolului nostru.


Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
Conectat
Pagini: 1 [2] 3 4 ... 32
« anterior următor »
 


Counter de vizitatori