GALILEO GALILEI
(1563-1642)
(Partea a V-a)
SISTEMUL LUMII
S-a hotărât să rămână în Florența, cu toate insistențele prietenilor, care voiau să-l depărteze de primejdie. Ar fi scris poate și în deplină libertate operele care îi încoronează viața; dar iarăși, cine știe dacă, în răgazul libertății, întârziind în mijlocul altor preocupări, nu ar fi amânat mereu „Dialogurile despre știința nouă? Urmrim cu tristețe viața acestui om retras cum trăia la vila de pe Bellosguardo, ținut în pat luni întregi de boală, cu gândurile lui, înconjurat, ce e drept, de iubirea prietenilor și a discipolilor, mângâiat de apropierea iubitei sale fiice, sora Maria Celeste, dar mai ales simțind amenințarea continuă, dușmănia ascunsă a autorității, care se va face sălbatică, implacabilă, când se va filtra prin sufletul rece al aceluia ce-I era acum pavăză și prieten, Urban al VIII-lea.
E un răgaz. Deși neliniștit de îndoielile situației, mai ales de când pe tronul Toscanei era Ferdinand al II-lea, neputincios să-i dea protecția hotărâtă, Galileo întrebuințează cu folos acest timp, așa cum se vede din scrisorile către principele Cesi, către Cesare Marsili, către alți prieteni, scrisori în care vorbeste de dezvoltările operei care-l exaltează, care-l reîntinerește.
Se mai ocupă și cu perfecționarea și fabricarea telescoapelor cerute de pretutindeni, de microscopul prin care „văd lucruri minunate”, dar preferă, fiind bătrân, să-l pună la dispoziția amicilor de la Academia dei Lincei, pentru a-l utiliza ei mai cu folos.
În sfârșit, în decembrie 1629, anunță principelui Cesi sfârșitul „Dialogului despre cele două mai mari sisteme ale lumii” (Dialogo dei massimi sistemi) și, întrebându-l asupra oportunității călătorlei lui la Roma pentru corecturile lucrării pe care urma s-o tipărească Academia, adaugă: „Îmi crește dorința de a-mi revedea prietenii așa de iubiți, înainte de a-mi pierde vederea care, din pricina vârstei, merge către întuneric”.
Prietenia Papei ținea încă în loc lucrurile, îl făcea încă temut și chiar lingușit de unii din aceia care nu așteptau decât ocazia să-l doboare; prietenia aceasta era însă amăgitoare, îl făcea să nu considere în toată strictețea oprirea de a vorbi despre doctrina lui Copernic, și îl ajută la obținerea învoirii de imprimare a „Dialogurilor”, cu ocazia călătoriei lui la Roma și înțelegerea completă cu padre Riccardi, maestru al Vaticanului.
Dar moartea lui Cesi și desfacerea Academiei dei Lincei, în 1630, împiedică tipărirea „Dialogurilor” la Roma. Greutăți și amărăciuni neprevăzute, supărătoare pentru bătrânul care simțea că întirzierea răspunsului formal de aprobare a tipăririi nu e un semn bun.
Republica venețiană vede aproape cu plăcere aceste greutăți, oferind să tipărească cartea la Veneția și să-l readucă pe Galileo la Padova, unde ar fi fost la adăpost de primejdie.
Timpurile păreau totuși din nou favorabile: condamnarea ideii copernicane părea uitată, mulți necunoscători ai tainelor începeau să se întoarcă către Galileo și Copernic. Din diverse părți ale lumii vin îndemnuri încurajatoare; de la Grenoble, Gassendi îi trimite o adeziune lui Galileo, care înseamnă pentru el „eliberarea minții ce plutește descătușată prin spațiile imense”.
Prieteni și dușmani așteaptă „Dialogurile”, care apar în sfârșit în februarie 1632; sunt dedicate marelui duce al Toscanei și sunt cerute cu insistență în Italia și în străinătate.
Abia-se ascunde indignarea lui sub forma pe care i-o impusese padre Riccardi pentru „Introducere”:
„S-a promulgat anii trecuți, în Roma, un edict mântuitor, care, pentru a înlătura scandalurile periculoase acestor vremi, impunea o tăcere oportună opiniei pitagorice a mișcării Pămîntului.
N-au lipsit acei care să afirme cu îndrăzneală că acel decret a iesit nu dintr-o cercetare seriousă, ci dintr-o pornire prea puțin informată” a unor sfătuitori complet nepricepuți în astronomie.
Această introducere se isprăvește cu o frază de mândrie naționalistă, ca a unui Campanella sau Bruno, colorată de ironia-i amară: „De aceea m-am căznit a arăta popoarelor străine că despre lucrurile acestea se știe în Italia și în special în Roma tot atât cât a putut imagina închipuirea celor de peste Alpi”.
„Dialogul” era o formă foarte comodă intențiilor lui Galileo de a pune față în față, mereu, cele două sisteme ale lumii, și mai ales cele două spirite: al omului nou de știință, care clădește pe experiență și observare, și al peripateticianului, care trăiește numai prin cărți, argumentează prin texte și nu iese din litera lui Aristotel.
Galileo imaginează Dialogurile în Veneția tinereții și a succeselor sale, între Gianfrancesco Sagredo, în propriul lui palat de pe Canal Grande, Filippo Salviati și „bunul peripatetic”, căruia pentru amintirea „simpaticelor comentarii” ale lui Simplicio, din veacul al VI-lea, i-a dat numele acestuia.
Pe Sagredo l-am întâlnit legat de Galileo în Veneția; d'ingegno acutissimo (minte ascuțită), distins diletant în știință, în pictură, în mecanică, om cu adâncă înțelepciune practică, dispărut prea de timpuriu, în 1620. Se declarase în public adept al ideilor lui Galileo pentru că nu era „nici peripatetic, nici nebun” și înviorează momentele triste ale lui Galileo prin corespondența lui bogată. El însuși discuta cu peripateticii, propunându-le chestiuni în glumă: de ce mai puțină apă e mai rece decât mai multă, de pildă.
Filippo Salvini, foarte bogat, nobil florentin, în legături strânse cu Galileo, care il introdusese și în Academia dei Lincei, era și el o inteligență deosebită, pasionat pentru speculații alese, murise și el tânăr, în Spania, unde îl alungase o ceartă cu Medicii.
În „Dialoguri”, Salviati este cugetul activ, care reprezintă pe Galileo și știința nouă, iar Sagredo e amatorul, filosof care judecă cu finețe și cu bun simț.
„Dialogul” este împărțit după cele patru zilc în care se presupun întâlnirile. E ca o fereastră deschisă spre lumea liberă, încălzită de soarele strălucitor al Adriaticei, scăldată în atmosfera limpede și înviorătoare a aspirațiilor științei umane.
Se simte încă, se gustă și se apreciază chiar o asemenea înțelegere pentru tot rafinamentul secolelor care se închid, cu construcțiile lor dialectice încă medievale, pentru încordarea imaginației și a inteligenței omului silit să-i creeze un univers cu ferestrele închise spre natură, fără s-o privească, în luminile crepusculare ale reflexelor primite de la Aristotel sau de la puținii favoriți ai antichității. Dar se simte mai cu seamă încrederea în puterea spirituală a omului nou, conștiința unui drept de alegere, a unei poziții pentru a cărei menținere în evul mediu nu lipseau sforțări. A impus prin calitatea raționamentelor, prin bogăția de concepte abstracte, suple la manipularea lor în limba vulgară. Logica strânsă, elegantă, nobilă sau brutală, după împrejurări, stăpânită cu siguranța superioară cu care Galileo își mânuiește ideile, sunt produse ale evului sfârșit. De acolo se trăgea și plăcerca de analiză a idefior și a realităților, în formele cele mai diverse, de răscolire a cugetării anterioare, de comparare a doctrinelor care, dacă nu reprezentau adevărul, interesau totuși, și mai ales de acolo venea sentimentul superior al valorii speculației intelectuale, al filosofiei naturale, sentiment exaltat până la luptele de care poate că nu mai suntem astăzi capabili, până la sacrificiile pe care aproape nu le mai înțelegem.
Suntem într-un moment eroic. O lume intelectualo-clorotică, un secol cu prea multe rafinamente. Galileo silește amantă lume să se vindece, el este medic cât și filosof, îi atacă slăbiciunile, îi dă aer, o biciuiește și suferă de reacțiunea pe care adesea liberatorii mari o suferă, deopotrivă de la sclavii eliberați, mirați și stânjeniți parcă de libertatea lor, ca și de la stăpânii care păstrează încă toate aparențele puterii.
Eliberarea este în natura largă și cerurile întinse.
Să privim noi înșine realitatea, s-o examinăm, spune Salviati; Aristotel poate să greșească, pentru că „poate fi cineva mare savant în logică, dar puțin meșter de a mânui logica, după cum sunt unii care știu toate preceptele lui Leonardo și n-ar putea să picteze o găleată”.
„Nu vă fie frică de eliberarea cugetării de stăpâni și nici de dezordinea temută, nici pentru cerul imens, nici pentru pământul pe care noi căutăm a-l înnobila punându-l în cerul acesta nesfârșit.
Bruno vorbise mai înainte și cu mai multă asprime de grija aceasta a filosofiei oficiale, făcându-l pe Burchio să spună:
„Cu filosofia aceasta a voastră vreți să aduceți în dezordine lumea”, sau: „Vreți să zdruncinați atâta muncă, atâtea studii, atâtea sudori pentru cercetările cerurilor și ale lumilor, în care și-au alambicat creierul atâția mari comentatori, parafraști, glosatori, compendiatori, somiști, scoliatori, translatori, chestionari, teoremiști; la care au pus bazele și zidit fundamentul doctrinei adânci, subtili, mari, neînvinși, irefragabili, angelici, serafici, heruvici și divini?”
Și Sagredo îi compătimește, dar cu prea vizibilă ironie, pe peripateticieni: „Și la cine să alergăm ca să încheie discuțiile, dacă Aristotel e scos din scaun? Ce alt autor trebuie să urmărim în școli, în academii, în studii? Ce filosof a mai scris toate părțile filosofiei naturale și așa de ordonat, fără a lăsa la o parte nici chiar e observație particulară; oare trebuie să se devasteze edificiul sub care se adăposteșe atâția călători, treboie să se distrugă azilul, pritaneul, în care cu îndestulare trăiesc atâția studioși, unde fără să se expuie la injuriile aerului, numai intorcând câteva file, câștigă toate cunoștințele naturii? Să se distrugă acea fortăreață care apără așa de bine de orice asalt inamic?”.
Ironie amară a luptătorului adăpostit în viață numai de propriul său geniu și de natura largă a observatorului care a suferit, privind cerul, asprimea nopților de iarnă, care a primit asalturile cele mai perfide și care, eu această carte, iese din limitele ce i-au fost impuse de către cârmuitorii lumii.
Mingâierea lui Salviati e plină de melancolie: „E zadarnic gândul cui ar crede să introducă o nouă cugetare în lume, combătând pe cutare sau cutare autor: trebuie mai întâi să înveți a reface mințile oamenilor și a-i face apți de a deosebi adevărul de fals”.
Și totuși Galileo însuși lupta mai ales pentru aceasta: să stabileasă în lume un criteriu al adevărului științific, o metodă pentru descoperirea lui.
„Nu există încă minte omenească care să cunoască lumea întreagă și să fie criteriu al adevărului”, și chiar: „Mi se pare că îndrăzneală prea mare au acei care vor să facă din capacitatea omului măsură a ceea ce poate și știe să facă natura... Această pretenție nu are alt izvor decât nepriceperea nici unui lucru, pentru că... cinea gustat într-adevăr cum e făcută știința, își dă seama cât poate ști un om din infinitatea cunoștințelor posibile a nenumăratelor opere ale naturii – care singură ne dă semnul unei înțelepciuni nesfârșite.
Știința este totuși posibilă, pentru că inteligența omenească înțelege unele lucruri așa de perfect, cu atâta siguranță câtă are despre ele natura însăși. Aceste cunoștințe alcătuiese matematicile pure, din care inteligența știe desigur mai multe propoziții și într-un mod mai sintetic; dar cunoștința acelor puține înțelese de om egalează pe aceea supremă în siguranța obiectivă, căci ajunge să le înțelegi necesitatea, deasupra căreia nu pare să fie siguranță mai mare”.
În acest cadru de idei generale, pline de reminiscențe platoniciene și bruniene, Galileo caută, dărâmănd construcția aristotelică a lumii, să-i redea viața fizică, asemenea vieții de pe Pămînt, cu toate imperfecțiunile ei. Pentru aceasta trebuie să scoată Pămîntul din centrul Universului -despre care nu știm nici unde este, nici ce este și care, dacă ar fi, n-ar fi decât un punct închipuit, un nimic fără nici un rost - și să-l arunce, asemenea celorlalte planete, în călătoria lui nesfârșită în jurul Soarelui.
Argumentarea se sprijină pe observațiile lui Galileo asupra Lunii, a petelor solare, pe fenomene noi cerești și mai ales pe simțul legăturilor zilnice cu natura liberă.
Iată acum, în inima discuțiilor, în ziua a doua, argumentele fizice ale experienței pămîntești. Ele se urmează ca o avalanșă din imaginația arzătoare a fizicianului, ce vrea să arate că experiențele de pe Pământ nu ne pot informa asupra mișcării acestuia: relativitatea în înțelesul cel mai larg.
Gallieo face apropieri, îndrăznețe pentru epocă, între Pămîntul care se mișcă prin spațiu și o corabie pe mare, un vehicul, sau orice alt mecanism asemănător; el expune în detaliu experiențele care se pot face în interiorul unui astfel de vehicul, presupunând că are o mișcare uniformă, și dintre care nici una nu poate să ne arate că vehiculul se mișcă, și care îi e viteza.
Sunt aici și neexactități, principiile mecanice abia încep prin a fi formulate și încă incomplet, dar este o sforțare continuă, clară, și în același timp mereu sub controlul naturii. Chiar Simplicio este impresionat, însă nu poate lăsa deoparte cărțile și ziua se termină cu vorbele lui:
„Eu las cartea despre stelele noi, însă iau cu mine pe aceasta cu concluziile naturale, ca să revăd ceea ce e scris în ea împotriva mișcării anuale: materie a discuțiilor de mâine”.
Concluziile acestei zile sunt negative, dar extrem de însemnate, deși astăzi sunt unele rezerve. E adevărat că experiențele de pe Pământ nu pot pune în evidență o mișcare de translație uniformă a Pămîntului, dar experiența lui Foucault și principiile mecanice vor arăta că mișcarea de rotație se pune în evidență chiar de pe Pămînt.
Galileo se va fi gândit poate la o teorie fizică complet relativistă, în înțelesul de azi; pe alocuri face această impresie, dar sigur este că s-a înșelat asupra mișcării circulare uniforme, dându-i atribute străine de realitate. Dar aceasta nu micșorează valoarea istorică a descoperirilor sale.
În lumina relativității ce-i poartă numele și azi, părțile Universului apar solidar legate între ele, într-un mecanism imens, a cărui descriere armonică, convingătoare, se desfășoară într-o formă neatinsă încă în scrierile astronomice anterioare.
Pentru demonstrația mișcării anuale a Pămîntului, Galileo făcuse experiențe menite să arate mișcările aparente anuale ale stelelor, provenite din revoluția globului nostru. Cu mijloacele reduse de atunci reușise totuși, în vila delle Selve a lui Salviati, să găsească și aceste schimbări. Abia peste o sută de ani ele vor fi cu precizie văzute în cer.
La sfârșitul acestei zile a treia, în fața unui Univers reconstituit în unitatea lui fizică, simțim iar lipsa agentului dinamic, care să lege planetele între ele și să asigure armonia văzută cu inteligență de Galileo.
El însuși are acest sentiment, al unei lipse, și e atras de un fenomen pămîntesc a cărui importanță o simte uriașă. Galileo înțelege că fluxul și refluxul mărilor sunt un semn al elementului dinamic de care vorbim, dar îl pune pe socoteala mișcării Pămîntului, urmând instinctele lui de fizician.
Cu multe observații la îndemână, după o îndelungată cercetare, ajunsese la această concluzie, dar nu avusese putința atâtor verificări câte i se păreau necesare pentru întinderea și importanța fenomenului. Nefiind încă în măsură să îmbrace în haină matematică rezultatele sale, prin vocea lui Salviati, ne anunță prudent: „Eu arăt ceea ce mă pregătesc să expun, numai ca o cheie care să deschidă poarta unui drum necodcat de alții, cu speranța vie că minți mai adânci ca a mea vor lăgi sau vor pătrunde dincolo de ceea ce am făcut eu, în această primă descoperire... Poate că se va verifica și va servi pentru explicarea deplină a formelor pe care fluxul și refluxul le iau în mările noastre”.
Galileo revine asupra greșelii de la început prin afirmația că mișcarea de rotație a Pămîntului se poate pune în evidență prin maree – relație care s-a văzul mai târziu fără importanță - dar, observă Galileo, și prin deviația alizeelor, afirmație deplin valabilă.
„Avem deci, în urma discuțiilor din aceste patru zile, puternice dovezi în favoarea sistemului copernican”, și s-ar putea adăuga multe, între altele aceea adusă de curând de Cesare Marsili din Bologna, membru al Academiei dei Lincei, care a observat schimbarea continuă a meridianului sfântului Petroniu din Bologna, din care se poate deduce variația latitudinii polilor pământești.
Chiar Simplicio este impresionat de bogăția faptelor și ingeniozitatea observațiilor, dar nu le socotește concludente, căci „având mereu în fața ochilor minții o doctrină solidă - pe care am învățat-o de la o persoană prea înțeleaptă și eminentă - de care trebuie să ne ținem, știu că, întrebându-vă dacă Dumnezeu, cu nesfârșita sa putere și înțelepciune, putea să dea apei mișcarea pe care o observăm în ea, altfel decât mișcând vasul ce o conține, ați răspunde că el ar fi putut și ar fi știut să facă aceasta în alte feluri, și chiar dintre acele nebănuite de inteligența noastră. Este deci o îndrăzneală prea mare ca cineva să mărginească puterea și înțelepciunea divină cu o închipuire a sa specială”.
Acest argument teologic al omnipotenței divine, suprem refugiu al mentalității împotriva căreia se ridicase Galileo, pus în seama ridicolului peripatetician, a declanșat catastrofa: dușmănia Papei. Adus de însuși Papa Barberini, în conversațiile sale cu Galileo, i se ceruse acestuia, la eliberarea permisului de imprimare a cărții, să-l așeze în concluzie.
Protecția marelui duce e zadarnică, ambasadorul său, Francesco Niccolini, găsește în înaltul pontif un om prea hotărât, prea convins că scrierea lui Galileo e perversă în toate înfățișările ei. Răspunsul său e sfat marelui duce „de a nu se prea amesteca și a lăsa lucrurile moale, căci n-ar ieși cu cinste din afacere”.
De prisos sunt sforțările lui padre Castelli și ale lui Campanella, de prisos atestările Medicilor, care sunt împotriva călătoriei la Roma: Galileo, sub amenințarea de a fi adus „prizonier în lanțuri”, și în urma unei scrisori de compătimire de la marele duce, pleacă la Roma în plină iarnă - ianuarie 1633 - pe vremuri de ciumă, și ajunge acolo la mijlocul lui februarie.
Singura mângâiere i-a fost primirea și ospitalitatea afectuoasă, în vila Medici (reședința ambasadorului Niccolini).
Aproape două luni așteaptă, retras, încă plin de speranțe și de iluziile pe care i le dădea tăcerea misterioasă a Inchiziției.
Învățați ai lumii – Octav Onicescu, Albatros 1976
